Lupul, vulpea și porcul
Se spune că nu demult, odată,
Un porc, o vulpe și un lup, ciudat
S-a întîmplat să cadă într-o groapă…
Nu are rost să spun cum s-a-ntîmplat.
Văzînd că groapa-i mare si înaltă,
Și nu sunt șanse multe de scapare,
Și că nu e vreo scară sau unealtă,
Și că nici unul nu știa să zboare,
O mare deznădejde îi cuprinse
Și fiecare îsi vedea sfîrșitul.
Și-au stat așa, cu fețele lor plînse,
Pînă aproape-i prinse asfințitul.
Atunci, el, Lupul, se gîndi mai bine:
“De foame nu mor, căci mînca-voi porcul.
Vulpea va fi a mea, ca și-altă dată…
Și mai tîrziu vedea-voi ce mai vine”.
Vulpea gîndea și ea, sireată cum se știe,
“E clar că Lupul va mînca azi porcul,
Dar cum îl știu că-mi poartă simpatie,
Îi fac ochi dulci, să-mi țină aproape locul.”
Saracul Porc, simțind că nu-i scăpare,
Rosti spre Lup, din rîtul său umil:
“Stăpine, știu că în curind voi fi mîncare.
Dar aș dori o ultimă dorință de-i posibil.
Dorința mea e să mă lasi să cînt
Un ultim cîntec, pentru a mea jale”.
Și Lupul, vrînd s-arate că-i mai blînd:
,,Mă învoiesc cu cîntecele tale”.
Și prinse Porcu-a guița din suflet,
De zarva se-auzea pînă departe.
Și-un Vînător, ce auzi ăst urlet,
Veni la groapă și-mpușcă de moarte
Și Lupul, și Vulpea și Porcul… din păcate.
Morala:
Lupul muribund, zicea atuncea:
“Aveam mîncare, porcu-o bunătate,
Și Vulpea cu-al ei trup mă zăpăcea…
De ce mi-au trebuit și lautarii, frate?”
Așa-i și-n viața noastră de zi cu zi,
Cînd cei ce nu se satură de bani-puhoaie,
Adică politicienii pe care mereu îi vezi,
Sfîrșesc, prin graiul lor, drept în pîrnaie.
(adaptare – sursa: internet)
