Cica odata, intr-o padure, traiau un corb si-un vulpoi. Pe corb il mai strigau, cei din familia zburatoarelor, si ,,Vasilica”. El era cel mai blod dintre cei negri… Vietuitoarele pădurii îl alintau pe vulpoi, patrupedul șiret, cu numele de ,,Ionică”. Ei au fost amici din copilărie. Unul se juca cu tractorașele si construia hotele în nisip, altul dărâma ce contruia primul sau îi lua vantul acoperisul. Mai apoi, prietenia lor a continuat si in politica. Trecutul e asa de indepartat si innegurat, incat nici ei nu mai stiu ce-au facut si ades-facut… darmite eu, povestitorul.
Acum, se vede treaba ca, după ce-au trecut anii, unul s-a ridicat, altul a decăzut. Astea-s valurile vietii: cine-a fost ieri pe val si la casca-val, acum poate fi la pamant, cu buza umflata de pofte si nevoi. Iar cine-a patimit, acum s-a razvratit si are tot ce si-a dorit.
Cert este ca ambele vietati, de felul lor animale politice feroce, isi cam dau la gioale in ultima vreme prin sedintele din poiana publica. Coțofanele sar speriate, bursucii dau cu fuga spre scorburi, iar popândaii stau si admira scena de departe. Papagalii se baga in vorba, dar cine-i asculta? Corbul, acum maret și tare-n cioc, a pus gheara pe cascaval pentru că a invatat lectia de la stramosii sai: tace si face. Are de partea lui o veveriță blodă și o cucuvea imbufnată cu care se sfatuieste si le ticluieste. Iar sconcsul își dă aere și face cărțile din umbră, ca un mare maestru.
Se pare că bătrânul vulpoi, acum cam jigărit și năpârlit de luptele cu instanțele, a ajuns la anaghie. Si vrea, cu orice pret, sa-l rapuna pe istetul de corb, acum, până nu-i sună ceasul de lăsare la vatră, definitiv cică, în 2024. Vulpoiul zice despre corb vrute și nevrute….unele adevărate, altele mincinoase… dar cine mai știe? Ba ca e vinovat ca a dat ouălele comunității drept despăgubiri civile , ba că lasă jivinele pădurii fără apă pe timp de vară, când e setea mai mare. Odată chiar a zis că a făcut achiziții proaste și la preț mare, din banii bietelor animale din pădure, când putea să facă din banii europeni.
Două pupeze discută aprins subiectul politic al zilei, dintr-un copac de vis-a-vis de scena din imaginea de mai jos:
– Auzi, tu, fato! Cât a mai cheltuit corbul ăsta?
– Lasă, fato, bine le-a făcut. Ce nevoie au de ouă?
– Cum așa? Tu n-ai stat pe ouă?
– Am stat, dragă, dar nu la clocit, așa cum stai tu toată ziulica!
– Auzi tu, pupăzică neroadă, să fii pupăză-cloșcă nu-i de ciocul oricărei dobitoace, zice moțata cu subînțeles.
– Știi ce, pupăzo, ești cumva încurcată cu vulpoiul?
– Eu? Doamne sfinte, uite cine vorbește! Păi tu stai pe oulălele corbului, nu pe ouălele tale, curvulițo! Toată ziua stai pe la el prin cuib…
– Oi sta, nu-i treaba ta! tu nu stai toată amiaza la cratiță, ca proasta? nu tu un ruj, nu un amor sălbatic, nimic.
– Oi sta, nu-i treaba ta! tu nu stai toată amiaza la cratiță, ca proasta? nu tu un ruj, nu un amor sălbatic, nimic.
Și uite-așa, între pupeze s-a iscat mare tămbălău și scandal, cu pene smulse, lovituri de cioc și acuze de concubinaj prin ungherele pădurii. Că vorba ceea: ,,Dacă politică nu e, scandal nu e!”
Cât despre vulpoiul șiret și corbul cu cașcaval, povestea s-a mai schimbat de când o știm noi. Și spectatorii.
Morala: lumea, prostită de atâta gâlceavă politică, crede că se schimbă ceva și asistă gură-cască, cum cașcavalul trece când la unul, când la altul.
NOTA: Această fabulă si imaginile asociate se supun legii dreptului de autor L8/1996
© Iulian Pascaluta / Gazeta de Buhusi – Toate drepturile rezervate.
Distibuirea necomercială este liberă. Pentru cei care nu înțeleg, aceasta este o fabulă, pamflet sau ceva de rîs, iar orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare.
© Iulian Pascaluta / Gazeta de Buhusi – Toate drepturile rezervate.
Distibuirea necomercială este liberă. Pentru cei care nu înțeleg, aceasta este o fabulă, pamflet sau ceva de rîs, iar orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare.
