Acum vreo trei ani în urmă, cineva mi-a zis că în Buhuși s-a mutat un vietnamez. N-am crezut, dar pe 17 iulie 2019 l-am întâlnit prin centrul orașului nostru. Cine naiba nu recunoaște un asiatic, fie el și vietnamez? Ceea ce mi-a atras atenția la dânsul a fost faptul că avea trasaturile fetei tipice, pielea gălbui închis, iar comportamentul era al unui războinic oriental. Nu m-aș mira să fi avut și vreo sabie sau cuțit la brâu, pe sub haine. Atunci am discutat cu el (în engleză) si mi-a spus câte ceva despre cum a plecat el din Vietnam. Eram interesat de povestea vieții lui și l-am rugat sa facem un interviu. A fost de acord. Mi-am notat numele și telefonul său în agendă (de aceea știu data exactă). Deși l-am sunat repetat, nu mi-a răspuns.
I-am lăsat și mesaj, dar degeaba. Pe oricine întrebam, nu știa nimic. Pierdusem orice speranță. Până ieri…
Ieri, fiind vremea bună, am pornit spre tenebroasele zone ale Bistriței unde, conform zvonurilor, erau piei de câini moți. Mergând spre stadionul Textila, pe drum mă întâlnesc cu un amic din Blăgești. Amicul meu face zilnic naveta între Buhuși și Blăgești, deci cunoaște bine zona cu pricina. Când i-am zis unde merg, mi-a povestit exact ce scriu eu mai jos.
Mi-a spus că prin zonă trăiește un om mic de statură, cam galben la față și stă ascuns mai mereu sub podul Bistriței. Crede că e chinez.
– Ai văzut tu chinezul?
– Da, da. Ce te miri?
– Păi cum așa?
– Dacă trec zilnic pe-aici, spre Buhuși? Din mașină se vede oricine. L-am văzut și când era sub pod.
– Ce să caute sub pod? l-a întrebat.
– Nu știu, doar l-am văzut de multe ori, mai ales când veneam la pește. Uneori ieșea fum de sub pod.
– Așa, și?
– Ce mi-a părut ciudat, zice amicul meu, este că, de fiecare dată, trăgea după el un căine.
– O fi având omul javra lui, ce-i rău în asta? întreb eu, fără să știu ce va urma.
– Ție nu ți se pare dubios că de fiecare dată avea alt cîine? mie da!
– Hopa, na! ai stat tu să observi câinele. Sub coadă nu te-ai uitat? adaug eu la mișto.
Prietenul îmi răspunde vizibil iritat:
– Culoarea era alta, se vedea de la distanță. Vorbesc serios! Când alb, când negru, când roșcat, când cu pete. Am și eu câine, căci stau la curte, ce naiba, mă pricep. Unii erau mai mari, alții mai mici.
– Aiurea, aiurea, am zis eu. În fine, zii mai departe.
– Nu crezi, nu? Tu nu te întrebi de ce era mereu alt câine? zice prietenul meu.
– O fi murit ceilalți dinainte, am adăugat eu.
– Exact, exact. Numai că nu e chiar așa…
– Ce vrei să zici? întreb eu.
– Păi chinezul prindea câinii, îi belea și-i mânca! Așa se explică totul, zice amicul meu pe nerăsuflate. De aia ieșea fum de sub pod. Pielea o arunca prin dosul gardurilor din spatele fabricii, să nu se vadă. Iar acum cineva a găsit pieile putrezite și a ieșit scandal.
Am rămas pe gânduri. Dar mi-am amintit de vietnamezul de acum doi ani și am făcut legătura. El era, fără îndoială.
– Măi George, ăla nu e chinez, e vietnamez!
– Parcă mai contează? spune el. Chinez, vietnamez, asiaticii mănâncă câini! Iar el a halit toți cânii din balta Bistriței.
– Păi cum explici sacii cu câini morți? l-am întrebat eu.
– I-a băgat în saci să-i sufoce. Vietnamezul tău e mic de statură, cam slăbut, deci nu putea să care trei saci, mai pierdea câte unul până ajungea sub pod. N-am dreptate?
– Da, da… Apoi adaug: sigur ăsta e misterul miilor de piei de câni morți găsite recent!
– Un lucru nu pricep, zice amicul meu. De ce vietnamezul tău nu stătea sub alt pod? de ce nu stătea sub podul de le Lespezi? Poți să-mi zici?
– Chiar că nu știu, dar mă gândesc.
În fine, am plecat în treaba mea. Am făcut ceva poze prin zonă și am plecat repede spre acasă. Puțea îngrozitor. Dar, pe drum, întrebarea amicului îmi stăruia în minte: de ce vietnamezul stătea sub podul Bistriței, spre Blăgești?
Iar raspunsul era doar unul, pe care l-am aflat abia azi: vietnamezul stătea foarte aproape de padocurile de căini vagabonzi, aflate vizavi de stadionul Textila. Cum s-ar zice, era lupul lângă stâna de oi.
Acum, când scriu aceste rânduri, mă gândesc cu groază ce pericol social este acest vietnamez din Buhuși.
