Azi s-a sărbătorit Ziua Culturii Naționale. Așa cum se știe, 15 ianuarie a fost aleasă pentru sărbătorirea Culturii Naționale din România, această zi fiind data nașterii poetului Mihai Eminescu (1850 – 1889). Deoarece la astfel de zile suntem primii care facem și dregem din limbarniță și mai puțin cu faptele, vă propun să urmărim ce s-a făcut în această zi la Buhuși. Pentru că subsemnatul consider că fiecare putem fi ,,mândru că sunt român” doar dacă ne stoarcem picătura de contribuție la suvoiul cultural național. Dar cum cultura nu trece prin stromac, ci prin inimă și suflet, este necesară o analiză pentru o stare de lucruri care tinde să devină obișnuință, comoditate și delăsare. Toate sub motive ușor de găsit, precum pandemie, criză, război și vai mama noastră…
Azi, unul din teii din Parcul Central ar fi putut fi declarat de autoritățile locale ca fiind de-al poetului nostru national. Doar că, ce să vezi? teii parcului s-au cam tăiat odată cu lucrările de modernizare. Iar copacii ornamentali, gen tuia, nu erau încă plantați în mocirla din care administrația ne-a scos mereu. Copacii ăia, cu preț piperat la un târg plin de izmene rupte-n cur, nu pot fi declarați ca având filon poetic din motive ce țin de stilistică sau gramatică. Așa că administrația noastră sugubeață a trecut la altă etapă cultural, aceasta fiind bifată și cu banii cheltuiți.
Biblioteca locală, etern locaș de cultură orășenească cu iz muncitoresc în plină eră virtuală, a găzduit, în tăcerea tipică versurilor din ,,Memento mori”, o importantă expoziție de carte. Adică s-au scos cărtile din raft pentru a o postare virtual într-o bibliotecă cu lacătul pus pe ușă. Sub denumirea ,,Să ne amintim de Eminescu” standul de 11 cărți propus ca lectură eventualilor pensionari este o întreagă epopee scurtată ad-hoc pentru prezentarea unor opere eminesciene la cei 173 de ani de la nașterea poetului nepereche. Mă refeream la pensionarii de modă veche, care mai citesc și altceva decât cuponul de pensie, lista de prețuri cu bulină verde și reducerea la impozitele locale. Despre tinerii pensionari de 47-50 de ani nu e vorba aici, căci ei citesc doar cifrele multe de la bancomat.
Cârduri întregi de elevi au vociferat sau recitat poemele poetului nepereche printre rafturile care au costat mai mult decât toate cărțile. Să mai zică cineva că administrația buhușeană nu ,,susține” cultura! Revenind la unele cupluri de liceeni: s-au pitit, doi câte doi, în ungherele taince pentru a murmura unul altuia că-i ,,atât de fragedă” sau ,,de câte ori, iubit-o”. Că ,,despărțire” sau ,,iubind în taină” au trecut déjà în banalitate datorită nenumăratelor rostiri e irelevant a mai povesti.
Profesorii lor, uimiți de atâta dăruire, aveau ochii umezi de bucurie amestecată cu tristețe. Bucurie pentru rezultatele eforturilor lor la catedră, iar tristețea îi bântuia în amintirea plimbărilor de pe Copoul universitar.
Nepereche este și administrația noastră locală, în frunte cu prea-măritul #VasilicaVoievod, ‘ntelectual sadea, care an de an a propus un buget după modelul lui Nae Cațavencu: ,,Bugetul culturii este admirabil, e sublim, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”. Așa că nu este de mirare că bibliotecarii fac și ei ce pot, ,,după buget, neicusorule”… O poză și gata cultura. Oare și aici s-au dat bani, care au fluturat ,,en passant” dintr-un cont în altul până când rectificarea bugetară i-a adus unde trebuia?
Bugetul pentru cărți și acțiuni culturale este foarte palid în comparație cu bugetul de salarii sau alte cheltuieli curente. Excepție fac fondurile plătite pentru cărțile scrise de obedienții puterii. Singura ,,cultură” care a prins ceva rădăcini este vizionarea filmului de joi – vizionare plătită. Nu zic că-i rău, dar nu e suficientă.
Parcă mai contează? Da, iaca că contează pentru că banii trec, timpul trece, incultura rămâne. Pentru acești domni vremelnici, sugători de bugete grase, Eminescu nu există. Blaga, Sorescu, Buzura, Augustin-Doinaș, Dinescu, Rebreanu, Cantemir si mulți alți scriitori români nici atât. Domnii cu mașini de lux și decizie politică sunt doar personajele actuale în aceeași piesă veche, dar tragic-comică, scrisă de Caragiale. Fericirea lor e mai presus de cărți și de cultură. Efectul culturii promovate doar la nivel de afiș sau virtual se vede déjà. Cei decidenți se prefac că fac ceva pentru că nimeni dintre intelectualii locului nu-i trage de mânecuță, nimeni nu le bate obrazul. Și când obrazul nu se bate cu degetul se îngroașă porcește.
