In editorialul de astazi, referitor la retragerea licentei de televiziune postului RomaniaTV, Catalin Tolontan explica de ce nu este de acord cu retragerea acesteia. In subsidiar, acesta explica, pentru cine are urechi sa citeasca, faptul ca protectia surselor jurnalistilor este vitala. Tolontan spune că:
,,În februarie 2017, jurnaliști de la România TV au fost chemați la Parchetul General. Procurorii au vrut să afle cum a ajuns pe post o casetă în care vorbea Sebastian Ghiță, în condițiile în care acesta era urmărit general și fugit în Serbia. Am scris atunci că nu e normal ca procurorii să-i chestioneze pe ziariștii de la România TV. În democrație, nu e treaba magistraților să afle de unde au jurnaliștii declarațiile cuiva. Legătura dintre jurnaliști și surse este una protejată, în interesul publicului. Inclusiv Legea Audiovizualului din România (art. 7 – 2) spune că „Orice jurnalist sau realizator de programe este liber să nu dezvăluie date de natură să identifice sursa informaţiilor obţinute în legătură directă cu activitatea sa profesională”.
Acesta precizează in continuare, foarte important, că: ,,Dreptul de a folosi surse oferă oamenilor curajul de a vorbi cu presa și, astfel, servește publicului pentru informarea sa. Dreptul nu este acordat de Guvern, ci de lege. Prin urmare, nici nu poate fi retras de Guvern după bunul plac al acestuia, indiferent dacă sursele folosite de reporter sunt legale sau nu.”
Mai mult, Cătălin Tolontan precizează explică baza relației dintre sursă si ziarist, ca ceva intangibil, si necesitatea protejării acesteia: ,,Această funcționare a relației dintre ziarist și sursă stârnește, de multe ori, nedumerirea oamenilor. Și e firesc. De aceea, merită explicată mereu și mereu. E bine ca publicul să știe că regula îl protejează nu pe ziarist, în primul rând, ci pe omul care are ceva de spus. Când vorbim cu avertizorii de integritate sau primim documente care denunță abuzuri folosim aceeași protecție a legii. Unde nu poate fi utilizată regula? În regimurile autocratice. La Moscova sau la Beijing e aproape imposibil ca, în mod real, o sursă să denunțe abuzuri presei și să fie protejată dacă poliția sau procurorii bat la ușă. De acea audiere la Parchetul General din 2017 nu s-a ales nimic, a fost și a rămas una de paradă. Dovadă că, într-o țară UE, legea e suficient de puternică încât să nu poată fi răsucită și interpretată.”
Ceva esențial, pe care aproape că l-am uitat
Un aspect de finețe, dar foarte important este subliniat de prestigiosul jurnalist. ,,E adevărat că posturile primesc un bun public, o licență gratuită. La schimb, ele se angajează să ne dea informații „echilibrate şi imparţiale” și opinii care să nu incite și să nu discrimineze. CNA e responsabilă să vegheze la contractul, scris, dintre televiziuni și public. Acest adevăr simplu, potrivit căruia noi cedăm un bun al tuturor, aproape că a fost uitat. Chiar dacă sunt private, televiziunile lucrează pe baza unei proprietăți publice. Este o idee esențială, care stă la baza înțelegerii sociale dintre cei care dețin licența – cetățenii și cei care o primesc – televiziunile și radiourile. Responsabilitățile care decurg din licență le solicită difuzorilor radio și TV separarea opiniilor de fapte. De asemenea, nu e voie să-ți vinzi conținutul, să iei bani și să prezinți asta drept informație.”
Concluzia ziarisului Libertatea este cat se poate de clara si onestă: ,,Cred că ridicarea licenței RTV ar fi nejustificată și periculoasă democratic. Ca și alte lucruri enervante, (…) libertatea de exprimare este unul dintre costurile de a putea fi împreună ca societate.”
Nota: Julie Posetti – Protectia surselor jurnalistilor in era digitala
