30 martie – azi este despre Eric Clapton. Să nu credeți că voi face acum prezentarea marelui artist, pentru că cine nu a auzit sau nu l-a ascultat până acum, a trăit degeaba pe pământ. Cu o carieră ce începe în anil 1963, Clapton – supranumit și ,,Slowhand” sau cum scria pe zidurile Londrei ,,Clapton is God” – a devenit deja o legendă. Am ascultat melodiile sale încă din anii 80, când arareori găseai un vinil din Vest. Iar dacă puneai mâna pe unul cu Clapton, erau ,,cineva”. A venit și studenția, (comunistă cei drept, dar cu multe amintiri frumoase), iar Iașiul ne oferea, pe sub mână, produse ,,capitaliste” la prețuri traficate comunist. Iar studentul din mine punea un bănuț deoparte pentru niște discuri cu ,,muzică bună”. Am avut norocul de-a avea colegi de cameră niște împătimiți de muzică bună – unul dintre ei, Florin Sturzu, răzeș get-beget, suflet de disk-jokey, care mi-a înregistrat benzile ORWO de magnetofon cu toate discurile lui Clapton apărute până la acel moment. Nu mă întrebați de unde le avea… Le-a ,,tras” pe un magnetofon Akai – era ca și cum ai avea un Mercedes între mii de Dacii. Uite-așa a fost studenția: prietenie și muzică bună. Nici nu știu când a trecut, parcă au fost ieri…
Revenind la Eric Clapton, o carte despre viața și biografia sa, tradusă și în românește, este cea scrisă de Paul Scott: ,,Eric Clapton – copilul nimănui”. Autorul cărții scrie că ,,Povestea de iubire cu blues-ul a fost cea mai serioasă din viața lui. Clapton a găsit în muzica de pe Mississippi și din Chicago expresia dorului, sentimentul profund de izolare, furia și disperarea care i-au caraterizat o bună parte din cei 70 de ani de viață. Bluesul a fost o constantă într-o viață adesea plină de relații ăpersonale frânte și disfuncționale, oferindu-i lui Clapton un debușeu și un scop”. STOP. Poate e mai greu să înțelegi muzica marelui artist dacă nu-i cunoști bine și viața personală. Bineînțeles, mai trebuie și ceva cultură muzicală. De pasiune pentru muzica bună nici nu mai vorbesc. În fine, oricâte cuvinte frumoase aș scrie, tot nu mă pot ridica la înălțimea liricii lui Clapton. Așa că nu-mi rămâne decât să vă recomand ceva de ascultat. O melodie dragă mie – ,,I shot the sherif” – într-o interpretare de zile mari, la Royal Albert Hall. Atenție la versuri…
,,I shot the sheriff, but I did not shoot the deputy
They’re trying to track me down
They say they want to bring me in guilty
For the killing of a deputy
For the life of a deputy, but I say
I shot the sheriff, and they say it is a capital offense
For what I don’t know
Every time that I plant a seed
He said, “Kill it before it grows”
He said, “Kill it before it grows”, I say
I shot the sheriff, but I swear it was in self-defense
And I started out of town
All of a sudden I see sheriff John Brown
Aiming to shoot me down
So I shot, I shot him down, I say
I shot the sheriff, but I did not shoot the deputy
And what is to be must be
Every day the bucket goes to the well
But one day the bottom will drop out
Yes, one day the bottom will drop out, but I say
I shot the sheriff, but I did not shoot the deputy, oh no”
