20 decembrie in arta este despre bacauanul Gheorghe (George) Apostu. Sculptorul.
Emil Cioran scria despre acesta: “Chriştii lui George Apostu reprezintă punctul extrem, culmea ameţitoare a operei sale. A avut generozitatea de a-mi oferi unul, pe care-I privesc mereu şi care mă duce cu gîndul la CHRISTUL mort al lui Holbein, din Musée de Bâle. Se ştie că acesta îl obseda pe Dostoievski. Ce are comun viziunea sculptorului român cu aceea a pictorului german ? Sentimentul ineluctabilului, al morţii, nu ca o trecere, ci ca un absolut, nu ca o transfigurare, ci ca o concluzie, un sfîrşit. Sfîrşitul în sine. A fi credincios şi a simţi milă pentru Dumnezeul tău este paradoxul patetic al creştinismului. Nu e nici o îndoială asupra faptului că Apostu a fost un spirit profund religios. Îmi pare rău că nu l-am cunoscut (doar l-am văzut), dar sînt sigur că îndoiala îi sfîşia, dureros, certitudinile şi că aceşti Chrişti au ţîşnit din adîncul fiinţei sale, din propriul lui calvar.”
Constantin Prut scria in decembrie 2006: ,,GeorgeApostu a fost pătruns de realitatea simbolică a copacului chiar de la primele lucrări, vointa de a restaura valorile conceptuale ale acestei tensiuni dezvăluinduse la nivelul profund, dincolo de sugestiile formale imediate. Primitivismul evident al primelor sale orientari anunţa, de fapt, o voinţă de a ieşi din limitele constrângătoare ale temelor actualităţii, aşa cum o înţelegea ideologia oficialll, şi a-şi plasa eforturile într-o zonă de certitudini, unde sunt active principiile durabilitătii. Fără să se refere strict formal la programul sculpturii antropocentriste, vizibil în aria artei antichită1ii elene şi romane, şi în arta Renaşterii, sculptorul întreprinde un esential excurs în trecutul imemorial, descoperind dimensiunea ireductibilă a fiintei umane.”
Matei Mircioaie scria, exact acum un an, ca ,,Criștii lui Apostu, da, sunt dureroși, sunt copleșitori! Îți lasă o apăsare pe suflet, dar, pe care dorești să o retrăiești. După ce i-ai văzut, vrei să-i mai vezi o dată, să simți acea nesfârșită nostalgie a sfârșitului! Însă, ce ne-a rămas nouă de la Apostu, și numai de la Apostu, sunt zborurile din lemn! Sunt bătăile proaspete de aripi de aer din lemn(!) pe care le lasă fluturii în zborul lor de dimineață!”
În ultimii ani ai vieţii, George Apostu trece de la păgânismul declarat al primelor sale lucrări, angajate în dialogul cu acel fond ecumenic neolitic la care se referea Mircea Eliade, şi care îl inspirase şi pe Constantin Brâncuşi, aducând tema tatălui şi fiului în aria de semnificaţie creştină. Unul din cele mai cunoscute cicluri ale sale, „Tatăl şi Fiul”, constituie o prelucrare sculpturală a vechiului motiv al „arborelui vieţii”, starea de comunicare dintre elementul uman şi cel vegetal făcând posibilă reactualizarea mitului regenerării organice. Alte cicluri – „Laponele”, „Fluturi” – dezvoltă sugestii formale ale artefactului ţărănesc, ale căror morfologii preiau în mod firesc datele naturii vii.
“Tată şi fiu”, o serie centrală, monumentală şi unică în sculptura românească şi europeană, se află în corespondenţă ideatică cu „Maternităţile”, ciclul din care face parte opera prezentă, despre care Apostu se exprima: „Am încercat… am făcut, aş putea spune, câteva maternităţi şi am fost foarte nemulţumit de ele pentru faptul că acest sentiment întotdeauna este exprimat cu multă dulcegărie, cu mult sentimentalism.” (2) În lucrările reprezentând, în schimb, tatăl şi fiul, „Am încercat să exprim o cu totul altă stare (…) Am vrut să însemne o transmitere a puterii, a demnităţii de la tată la fiu, o perpetuare de stări mult mai sobre decât sentimentul pătimaş de maternitate, de dragoste, de acaparare aş putea spune.” (3) Ideea maternităţii, materializată iniţial în sculpturile în marmură, cu iconografia tradiţională a mamei ţinând pruncul, transcede către o nouă formulă, aceea a tatălui şi fiului, născută dintr-o raportare polemică la temă. Astfel, se poate considera că operele acestor serii se înrudesc prin căutarea în diverse materii a lăcaşului ideii sale despre raporturile părinteşti, în piatră şi în lemn, fiecare conţinând sculptura pe care şi-o dorea.
Note: (1) Ionel Jianu, „Constantin Brâncuşi, Viaţa şi opera”, Editura ştiinţifică şi pedagogică, 1983, p. 153 apud Cristian-Robert Velescu, „Apostu/Brâncuşi – o paralelă, sau drumul către sine al lui George Apostu” în Catalogul Expoziţiei “Apostu”, 18 ianuarie – 18 februarie 1999, Palatul Şuţu – Muzeul Municipiului Bucureşti, p. 3
(2) George Apostu. Transcriere din coloana sonoră a filmului „Deveniri ale lemnului – George Apostu”, regia Mircea Simu, imaginea Nicolae Niţă apud Cristian-Robert Velescu, „Apostu/Brâncuşi – o paralelă, sau drumul către sine al lui George Apostu” în Catalogul Expoziţiei “Apostu”, 18 ianuarie – 18 februarie 1999, Palatul Şuţu – Muzeul Municipiului Bucureşti, p. 5
(3) Ibidem
Producator video: Asociatia Constiinta Europeana&Chromatique – nov.2017
