Înălțarea Sfintei Cruci este cea mai veche sărbătoare creștină închinată relicvei care ne amintește de jertfa mântuitoare a lui Hristos Domnul. Dacă în primele trei secole cultul dedicat ei avea un caracter particular, după cum afirmă actele martirice, scrierile lui Origen și Tertulian sau inscripțiile de pe monumentele funerare unde apare în formă deghizată, ori ca simbol, începând cu secolul al IV-lea cultul ei se va generaliza, la acest lucru contribuind în mod providențial două evenimente consemnate de istorie: apariția pe cer a Sfintei Cruci în anul 313, în urma căreia împăratul Constantin cel Mare biruiește pe Maxențiu în lupta de la Podul Vulturului și înlocuiește vechile embleme păgâne de pe steaguri, scuturi, monede, diptice etc. cu semnul crucii, iar al doilea este descoperirea Crucii originare de către împărăteasa Elena, în ruinele unui templu păgân, în anul 326, după cum mărturisește istoricul Eusebiu. La acestea se adaugă comemorarea anuală a sfințirii bisericii-Martyrion zidite de împăratul Constantin cel Mare pe locul Răstignirii, la 13 septembrie 335.
Sfinții Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic sunt cei care au formulat învățătura de credință referitoare la cinstirea Sfintei Cruci arătând că ea trebuie să fie egală cu cea datorată Sfintei Evanghelii și sfintelor icoane. Din acest moment se poate observa în cultul bizantin o dezvoltare fără precedent a cultului închinat Sfintei Cruci fiindu-i închinate slujbe speciale, rugăciuni, imnuri, sărbători, semnul ei fiind așezat pe biserici, la răscruci de drumuri, la căpătâiul celor adormiți ș.a.m.d.
Axa lumii
Două dintre sărbătorile închinate Sfintei Cruci recapitulează liturgic momentul Răstignirii Domnului Iisus Hristos pe Golgota: Duminica a treia din Postul Mare și Înălțarea Sfintei Cruci. În cadrul Utreniei din timpul celor două sărbători, Sfânta Cruce împodobită cu flori este scoasă în procesiune de către preoți însoțiți de purtători de făclii, în sunetul clopotelor și al cântărilor sfinte și apoi este așezată în mijlocul bisericii. Astfel, Sfânta Cruce ne amintește liturgic de pomul cunoștinței binelui și răului aflat în mijlocul Raiului, din care gustând protopărinții și-au răstignit existența purtând stigmatul neascultării până la întruparea lui Mesia, dar și de Lemnul Răstignirii înfipt în locul căpățânii, în centrul lumii și al universului, iar de aici mai adânc în inima Iadului. Astfel, Sfânta Cruce reprezintă în acest moment scara pe care a coborât Dumnezeu la om și pe care omul este chemat să urce pentru a se îndumnezei, este Axa lumii care unește pe Dumnezeu cu omul și îi aduce pe oameni în comuniune de iubire interpersonală, iubire izvorâtă din iubirea răstignită a lui Dumnezeu.
Crucea slavei
Sărbătoarea din 14 septembrie ne invită să trăim din nou în umbra Crucii și ne amintește mereu de starea de grație pe care a trăit-o Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, când a descoperit Lemnul Răstignirii, dar și de lumina care a izvorât din Sfânta Cruce când Patriarhul Macarie al Ierusalimului a înălţat-o deasupra amvonului în Biserica Învierii din Ierusalim, în anul 335 d.Hr. De atunci, noi creștinii, încercăm să recunoaștem această slavă a Sfintei Cruci, pe care Stăpânul vieții, Domnul nostru Iisus Hristos, a fost răstignit.
„Crucea slavei” este expresia liturgică pe care imnografii au inserat-o în cântările acestei zile de praznic. Această formă geometrică, acest semn a devenit sceptrul și mândria tuturor creștinilor, determinând pe Sfântul Apostol Pavel, cel care s-a întâlnit cu Dumnezeu în lumină orbitoare pe drumul Damascului, să spună în epistolele sale că ea este obiectul mândriei sale apostolice: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea lui Hristos”(Gal. 6,14), dar și sursa puterii care îl animă în călătoriile misionare și înaintea prigonitorilor: „Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).
În Evanghelii stă scris că „Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Vedem aici afirmată dragostea infinită a lui Dumnezeu față de lume, o dragoste liberă, o dragoste dezinteresată, prin care se dăruiește pe Sine lumii întregi în încercarea de a recupera pe om și a-l reașeza în ipostaza de partener de dialog, depozitar al darurilor Sale dumnezeiești. Dumnezeu vrea să vedem plenar manifestată în acest semn taina Sfintei Treimi, această plenitudine a relației dintre Tată și Fiu: „Părinte… preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.” (Ioan 17, 1).
Crucea deschide dialogul iubirii infinite
Așadar, dragii mei, crucea nu este o portiță de scăpare, nu este un refugiu. Dacă ascultăm cu atenție acest dialog al iubirii depline și infinite dintre Tatăl și Fiul care există din veac, ne dăm seama că în mijlocul acestei iubiri vrea Dumnezeu să ne introducă. Dacă observăm ceea ce se întâmplă, dacă ne deschidem către Dumnezeu, și ascultăm acest Cuvânt ultim care izvorăște din profunzimile Sale, pentru fiecare dintre noi, deci dacă acceptăm crucea, acest dialog este posibil. Este un dialog al iubirii infinite a lui Dumnezeu pentru noi, însă, din cauza păcatelor noastre, este un dialog dramatic. Cu toate acestea dragostea Domnului triumfă peste toate „ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Cel care tinde spre viață veșnică îl are pe Tatăl, iar cel care Îl are pe Tatăl, Îl are pe Fiul. Dar Fiul se dăruiește pe Sine lumii pentru a o salva: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (Ioan 3, 16).
Așadar răul, suferința și moartea sunt absorbite în iubirea lui Dumnezeu. Nu există afirmație mai relevantă decât aceea făcută de Sf. Ap. Pavel în Epistola Către Filipeni: „Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 9-10). Așadar Tatăl a dat Fiului propria Sa natură, dându-I nume. Să ne amintim de Evanghelia după Ioan, capitolul 17, versetul 6, unde Hristos spune: „Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume”, asta înseamnă că Tu ești taina profundă a iubirii infinite. Dumnezeu și-a dăruit ființa Sa, până la capăt. Întreaga Sa atitudine se justifică numai prin Cruce. De aceea crucea este slăvită. Este pentru noi, căci ne oferă mântuirea și ne dăruiește viața binecuvântată în germenele vieții noastre și va înflori întru slavă.
Oare credem noi că viața veșnică este în însăși inima noastră, mai puternică decât orice, depășind orice obstacol, animând totul și străbătându-ne viața și libertatea? Acestea toate nu le vom putea descoperi decât doar asumându-ne crucea personală! De aceea astăzi, în ziua Înălțării Sfintei Cruci, suntem chemați să ne descoperim crucile noastre, adaptate vieții noastre, în perspectiva învierii. Suntem chemați să ne purtăm și să ne suportăm crucile, până în ziua în care se vor topi în iubirea infinită a lui Dumnezeu Care S-a dăruit pe Sine pentru mântuirea lumii.
(Articol preluat de la Episcopia Romanului si Bacaului)
