,,Dublu autoportret” – de Varujan Vosganian și-a concretizat prezentarea într-un spectacol-lansare de carte nonconformist. Împortanța a fost revelată abia în partea a doua a manifestării, când au vorbit prof. dr. Vasile Spiridon, expert în critică literară, si lect. dr. Adrian Jicu, ambii de la Universitatea ,,Vasile Alecsandri” Bacău. Deschiderea i-a aparținut autorului. Partea I se poate citi aici.
Vizibil emoționat, acesta a pus pe masa discuțiilor, ideile care i-au răscolit conștiința vreme de zeci de ani. Să fie oare o confidență dusă pînă aproape de spovedanie? Sau necesitatea destăinuirii trăirilor sale din nevoia de a găsi comuniunea cu semenii unei societăți cu mai mulți indivizi decât oameni? După cum vom vedea, eu cred că a fost câte puțin din fiecare. Autorul și-a pus întrebări și a căutat răspunsuri în manieră personală. Cine și cum a fost în acele vremuri, cum a văzut dânsul desfășurarea evenimentelor, ce a înțeles din aceste deveniri răscolitoare ale ființei.
Invocarea evenimentelor din decembrie 89 incepe cu întrebări prin care Varujan Vosganian se raportează la relația sa cu tinerii de azi: cum văd ei ,,revoluția”, ce gândesc despre această pagină de istorie și cum reușesc să comunice generațiile între ele. Cu o luciditate specifică profesiei sale de economist, autorul ne spune* că ,,trecutul, prezentul și viitorul, în limbaj literar, se traduc prin amintire, care aparține trecutului, tresărire – care aparține prezentului, și presimțirea, care aparține viitorului. (…) Pentru noi, timpul nu înseamnă decât viața noastră, în fond amintire, tresărire și presimțire. ”
Vosganian ne vorbește, la fel cum scrie în cartea sa, despre vremurile în care ridicarea de ziduri între oameni era un lucru firesc. Firesc pentru conducătorii acelor vremuri, se înțelege. Nu pentru oamenii de rând, cei care erau stactatori la o piesă în care, culmea, se juca chiar viața lor. ,,Dumnezeu ne-a dat al șaselea simț, amune acela de a vedea prin ziduri. Cu cât zidul era mai gros și mai înalt, cu atât lumea pe care o vedeam dincolo de zid era mai frumoasă și mai luminoasă.” Auditoriul prezent, majoritate având în memorie trăirile evenimentelor din decembrie 89, știa la ce se referă autorul armean. Toți, fără excepție cred, fuseseră fascinați de ,,lumea de dincolo de zid” (zidul comunist, n.red.). O lume pe care autorul o zugrăvește în culori frumoase ale unei închipuiri personale, nu a unei trăiri concrete. ,,Noi am trăit cu viziunea lumii de dincolo. Lumea noastră a fost una presărată de ziduri. Fie că era vorba de un zid conctret, precum zidul Berlinului, fie că era vorba de ziduri eternice (referire la Radio Europa Liberă, n.red.), care încercau să împiedice undele să ajungă la noi, fie că era vorba de forntiere, ca Dunărea, fie că era vorba de granițe culturale, cum a fost interdicția de a avea acces la autori precum Nietzche sau Heidegger… felurite frontiere.” Chiar dacă autorul exagerează** conștient unele opreliști ale epocii comuniste, înclin să cred că rolul acesteia este de a zugrăvi, pentru tânăra generație, interdicțiile absurde ale unor vremuri la fel de absurde, dacă este să judecăm cu măsura libertăților generației de azi. Remarc, nu fără oarecare durere, adevărul spuselor sale despre acele vremuri dinainte de 89: ,,Viața noastră s-a petrecut între noi și ziduri.”
Am remarcat, de-a lungul prelegerii, că Varujan Vosganian zâmbea condescendent atunci când vorbea despre acele vremuri socialiste… vremuri negre. Asta e dovada trecerii înțelepte prin ani: judecata sa nu a fost una tăioasă, ca o ghilotină. Ci mai degrabă plină de înțelegere firească, umană, cu accente puternic creștine, care ne conduc la esența ortodoxiei. Detașarea de vremurile pe care le zugrăvește în carte este, pe cât de reală, pe atât de matură și puternică, semn al decodificării profunde a evenimentelor și oamenilor. Dar asta nu-l împiedică pe autor să-și prezinte sentimentele și trăirile sale din acele timpuri.
Șirul ideilor merge mai departe. ,,Și tot noi am fost generația celor care am dărâmat zidurile. Le-am dărâmat în speranța că, dincolo de ele, ne va aștepta lumea ceea frumoasă. Și ne-am dat seama că lumea aceea nu-i acolo. Am căutat-o printre dărâmături, ne-am zdrelit degetele căutând… n-am mai găsit-o! Noi nu putem visa decât dacă avem un zid în fața noastră. Că pentru noi, a fi liberi, e mai degrabă o formă de împotrivire decât o formă de dezlănțuire. Asta este marca generației mele.”
Deși ”Ziduri între Vii” este și numele unei străzi de la margine de București, Vosganian ne vorbește despre ziduri mult mai periculoase, al căror efect l-au trăit pe propria piele nu numai o națiune ca românii, ci jumătate de Europă. Dar efectul ,,zidurilor” a fost, deopotrivă negativ și pozitiv. Ultimele două propoziții din speech-ul său (redat mai sus) arată o formă pozitivă de relaționare om-zid. Unii, ca Vosganian, caută în zidurile de orice fel un motiv de ,,visare”, ca remediu împotriva limitărilor drastice impuse înainte de 1989. Să fie asta, prin ricoșeu, o aluzie la vremurile libere, post-decembriste, când libertatea mult dorită a avut, paradoxal, și multe efecte negative? Iată teme și întrebări nepuse explicit de autor, dar care transpar pentru cine citește printre rânduri. Și am ajuns la fundamentul cărții: libertatea. Pentru a înțelege cât mai bine discursul dlui Vosganian, și implicit esența cărții de față, vom decodifica următorul silogism, enunțat ad-literam chiar de autor:
,,Libertatea este un concept extrem de subtil. Din păcate, libertatea, ca și fericirea, durează foarte puțin. Noi n-am fost educați să fim liberi. Nouă nu ne-a spus nimeni că se va termina vreodată comunismul. Oamenii credeau că va fi veșnic. Duhovnicii neamului nostru, ca Blaga, Noica, Stăniloaie, Arsenie Boca… nici unul dintre ei nu ne-a spus că zidurile or să cadă. Nimeni nu ne-a pregătit. Și ne-am trezit în 1990 că trebuie să fim liberi.”
În tristele vremuri comuniste, ,,libertatea” oamenilor nu avea nici un reper pentru a fi comparată, deoarece legăturile cu alte țări cu adevărat libere (oare?) erau drastic îngrădite. Ca urmare, această stare era considerată una normală de majoritatea cetățenilor. Zidul era o formă de opresiune către o lume la care majoritatea oamenilor puteau doar să viseze, despre care doar se auzise, așa cum bine spune autorul. Ori, nici unul din conducătorii comuniști, dintre cei cu putere de decizie asupra poporului, nu avea interesul să deschidă accesul spre o reală libertate. Dacă ar fi să invoc o antiteză, cred că cea mai potrivită ar fi cu vindecarea orbului din naștere de către Iisus. Dar politrucii vremii erau, mulți dintre ei, atei convinși, ceea ce explică faptele lor.
,,Duhovnicii neamului” la care se referă Vosganian aveau și ei, necazurile lor în raport cu regimul opresiv. Ei s-au dovedit un exemplu pentru masele largi abia după 1989, nu înainte. Libertatea, în sensul cunoscut astăzi, era subiect de discuție doar în două locuri: în birourile conducătorilor socialiști și în cercurile restrânse ale intelectualității române, a căror exprimare era puternic cenzurată.
Cred că autorul cărții face această tristă constatare ,,Noi n-am fost educați să fim liberi” prin prisma realității de azi, în care am gustat libertatea altfel și deci, există un termen de comparație. Asemenea silogism nu putea fi exprimat înainte de eliberarea de comunism. Dar constatarea domniei sale o pot interpreta și altfel, ca o acuzație indirectă, la fel de valabilă ca una explicită, la adresa cinismului conducătorilor ceaușiști, care au dus ,,făurirea omului nou” pe culmi nebănuite, în sensul rău. Și susțin asta prin prisma faptului că, raportat la alte țări socialiste dinainte de 1989, România avea cel mai drăcos regim, mai ales după 1980. Hrana cartelată, frigul din case, lipsurile de tot felul și multe altele asemenea au dus la apariția de bancuri care, cred eu, se spuneau și prin ungherele Securității.
Varujan Vosganian spune despre comunism, că ,,Oamenii credeau că va fi veșnic.” Să fie oare aceasta moartea speranței de mai bine a românilor? Să fi fost acea implacabilă împăcare cu soarta împusă de tiranicii conducători comuniști? Nu, nu pentru toți. Speranța nu a murit, ci s-a refugiat în cele mai ascunse unghere ale sufletului românesc. Vorba românului ,,Speranța moare ultima!” este o formă de rezistență la tot ce vine în contra firii noastre creștine. Cu siguranță că și autorul cărții a trăit speranța în acele vremuri. Speranța, ca formă de supraviețuire a ființei spirituale. Necesitatea confirmării existenței acesteia, de la iluștrii intelectuali ai vremii, văzuți ca făcliile neamului, este o formă de continuare a comuniunii ascunse, a unei legături intrinsece între toți românii. Toți stiam ce se petrece, dar tăceam. În timpul socialiste, libertatea avea același tratament precum prigoana creștinilor din vremurile Imperiului Roman.
Din perspectivă temporală, cartea de față este, fără îndoială, dincolo de o simplă invitație la lectură, o mănușă aruncată conștiinței noastre civice, vi-a-vis de moștenirea pe care o lăsăm tinerei generații digitale, devenite tot mai impersonale. Autorul recunoaște chiar de la început (pag.9), că scrierea sa ,,Dublu autoportret” este ,,povestea unei zile anume, așa cum o retrăiesc acum.” Veți descoperi, cu siguranță, savoarea intelectuală a unei cărți din care transpar emoțiile omului tânăr de 30 de ani, participant la evenimentele din decembrie 1989, decantate de trecerea anilor și înobilate de experiența omului matur, fără patimi.
Note explicative
*citate din prelegerea autorului cu ocazia lansării cărții sale.
** cărțile de filosofie erau disponibile, fiind prea grele pentru cenzura comunistă
