Frumusețea și simplitatea unui mesaj public te poate pune, câteodată, pe gânduri. Gânduri despre viața ta, rememorarea unor nostalgii din trecut sau sentimente din prezentul apropiat. Oricum ar fi, îți atrage atenția. Așa s-a întâmplat și cu textul pe care-l reproduc mai jos, scris de prozatorul și criticul literar Alex Ștefănescu.
,,În 1994 mi-am cumpărat o bucată de pământ, de un sfert de hectar, într-un sat din sudul Bucureștiului. Terenul fusese cultivat ani la rând cu porumb și rămăsese cu un fel de șanțuri din cauză că fusese arat mereu cu un plug rudimentar, tras de un cal. Am plătit pentru el o sumă neverosimil de mică: echivalentul în lei a două mii de dolari. Țăranii reintraseră în posesia pământului pierdut cu peste patruzeci de ani în urmă și nu mai știau cum să-l folosească. Mi-era clar că nu voi avea bani să-mi construiesc și o casă, dar m-am resemnat cu gândul că voi locui în continuare la bloc, în București, și că voi veni zilnic cu mașina la terenul pe care urma să amenajez o livadă. Am plantat în cel mai scurt timp pomi fructiferi (peste o sută): cireși, vișini, meri, peri, pruni, gutui, nuci și caiși; apoi viță de vie, zmeuri, afini, coacăzi, muri, soc, cătină și aluni. Am mai sădit și mesteceni, sălcii, tei, stejari, brazi și pini. Am înconjurat terenul cu un gard înalt, din plasă de sârmă groasă, călită, dublat de un gard viu format din molizi deși și întrețesuți și mi-am făcut o fântână, prevăzută cu o roată cu mâner, un cablu de oțel și o găleată cilindrică de tablă. Am făcut tot ce-am putut ca să nu mi se usuce pomii sub soarele necruțător al Bărăganului, învârtind la manivela fântânii până la istovire (încă nu aveam pompă electrică) și udându-i cu câte cinci-șase găleți de apă pe fiecare.
În 2006, printr-un norocos concurs de împrejurări, au apărut și banii necesari pentru construirea casei (cartea mea, Istoria literaturii române contemporane, la care lucrasem zece ani, s-a vândut foarte bine, iar Domnița a reușit, după zece ani de războaie juridice, să recupereze o plantație de viță de vie a familiei ei de la Valea Călugărească, naționalizată de regimul comunist). În 2007 am construit casa, modestă ca mărime, dar cochetă, placată cu piatră până sub ferestre.
Ea a devenit casa vieții mele. Aveam șaizeci de ani când m-am mutat în ea. La șaizeci de ani am căpătat statutul de cetățean al planetei Pământ, după ce până atunci fusesem un vagabond. Îmi și imaginam ce își spune Dumnezeu despre mine: Uite-l și pe Alex ăsta. Are în sfârșit un loc al lui. Acum știu de unde să-l iau când o să i se termine zilele. Până acum, dacă îl căutam la o adresă, aflam că între timp se mutase la alta.
Casa, cu parter și etaj, are trei camere mici, ca de bloc (camera mea, camera Domniței și dormitorul), și una mare, cât cele toate trei la un loc, în care îmi primesc prietenii, ca să sărbătorim ceva sau pur și simplu ca să ne bucurăm că suntem împreună.
De-a lungul anilor, livada s-a completat și s-a armonizat, a devenit o realitate misterioasă și fremătătoare, cu păsările ei (care, cu o anumită insolență, se poartă ca și cum locul le-ar aparține), cu furnicile și fluturii ei, cu pomii care undeva, sus, își întrepătrund coroanele. Așa cum o bibliotecă nu se poate face peste noapte, aducând acasă un camion de cărți, o grădină nu se poate face peste noapte. Trebuie să treacă timp ca să crească, să se așeze, să umple ingenios spațiile libere, să se diversifice și să devină totuși unitară.
Cât privește casa, și ea trebuie să se așeze, măcar câțiva centimetri, până când atinge un maximum de stabilitate. Așa cum are nevoie și de mici revizuiri, făcute în timp, devenind în cele din urmă inatacabilă de către vânturi și ploi, șoareci și insecte, coțofene obraznice și pisici vagaboande, hoți sau vizitatori nedoriți.
La etaj există o terasă pe care am instalat un telescop. Noaptea mă uit la stele sau la… avioanele care îmi survolează teritoriul.
Grădina – care este de fapt o livadă, completată fericit cu tufe de trandafir și liliac, cu viță de vie, cu o seră pentru legume și zarzavaturi, cu iarbă și păpădii și înconjurată ca de un zid verde de sute de molizi plantați unul lângă altul – creează un microclimat diferit de al împrejurimilor. Dacă ești adus aici pentru prima dată, legat la ochi, exclami cu toată convingerea: „Suntem la munte!”
Locul a fost sfințit de venirea sub cireșii înfloriți, de-a lungul anilor, a unor intelectuali de elită, care sunt sau vor deveni personaje legendare ale culturii noastre. Mi-am oferit acest răsfăț, la bătrânețe, să-mi petrec timpul numai în mijlocul unor oameni pe care îi admir, după ce în tinerețe am fost nevoit să tac politicos în prezența a numeroși indivizi proști și dizarmonici.
Aceasta este a zecea și ultima mea adresă. Aici – și nu la vreun spital sau azil de bătrâni – o să-mi găsesc sfârșitul, printre pomii mei și cu imaginea unor oameni dragi în minte.”
(gânduri de Alexandru Ștefănescu)
Și ca pe final să nu cădem în melancolie, vă propun să citiți o amicală discuție între Mircea Dinescu și Alexandru Ștefănescu, redată mai jos (tot de la autor citire)…
,,Pe una din cărţile sale, Mircea Dinescu mi-a scris o dedicaţie care m-a flatat: „Lui Alex. Ştefănescu, care a supt la aceeaşi ţâţă a talentului ca mine.” I-am dat un telefon şi i-am spus:
– Este adevărat, am supt la aceeaşi ţâţă, dar tu ai supt primul şi mi-ai lăsat foarte puţin talent.
– Da, mi-a răspuns Mircea, dar ţi-am lăsat ţâţa.”
sau, mai savuros…
,,Tot la Neptun, stăteam într-o zi liniştit la masa mea de pe terasă şi mâncam o musaca. Mircea Dinescu a apărut pe neaşteptate, m-a bătut cu mâna pe umăr şi m-a dojenit:
– Alex, Alex! De când te ştiu, tot cu mâncatul. Mai sunt şi alte plăceri pe lume…
Mi-am dat seama la ce plăceri se referă şi i-am răspuns:
– Ştiu că există şi alte plăceri. dar eu o prefer pe asta.
– De ce?!
– În primul rând pentru că pe musaca nu trebuie să o… conving. Mi-o aduce chelnerul şi eu mă delectez pe loc cu ea. Apoi… Cu musacaua nu trebuie să mă ascund prin unghere întunecoase. O mănânc, după cum vezi, la lumina zilei. Şi mai sunt şi alte motive: musacaua nu rămâne gravidă, nu are SIDA, nu pretinde să o cer de nevastă…
După o clipă de gândire, Mircea Dinescu s-a trântit învins pe un scaun:
– Ai dreptate, bătrâne. Chelner, adu-mi şi mie o musaca!”
