La 40 de zile după Paști, creștinii sărbătoresc Înălțarea Domnului Iisus la cer, sărbătoare consemnată în calendarul popular sub numele de Ispas.
În primele veacuri ale creștinismului, Înălțarea Domnului era sărbătorită odată cu Pogorârea Sfântului Duh, dar începând cu secolul al V-lea, biserica a separat cele două mari sărbători.
Ispas, nume frecvent circulat în spiritualitatea populară, este de fapt un personaj mitic, se pare, martor ocular al Înălțării lui Iisus, această zi fiind marcată de practici legate în primul rând de cultul morților, dar și de sănătatea și fecuditatea animalelor din gospodărie. Acum se credea că morții se înalță și ei la cer, și de aceea sufletele acestora trebuie să fie ospătate prin jertfe și pomeni abundente, oamenii împărțind, prin vecini și la rude, caș, fire de ceapă verde, ouă roșii, pâine și căni de băutură. Tot pentru ziua de Ispas, în multe localități, mormintele sunt curățate și frumos împodobite, prin cimitire făcându-se slujbe și mari pomeniri; ziua este astfel cunoscută și ca Moșii de Ispas.
În zona pastorală montană a Bucovinei, oamenii slobozeau vacile la pășunat, Ispasul fiind și momentul în care se urcau la munte juncanii și boii pentru pășunatul de vară.
Ispasul mai era consemnat în calendarul popular ca fiind și Paștile Cailor, crezându-se că o singură dată din an, pentru o oră, în această zi, caii se săturau, animalele fiind slobode toată ziua.
Ispasul este sărbătoarea care încheie în mod festiv ciclul manifestărilor pascale, al trecerii „pre moarte călcândˮ, din viață spre o altă viață. Formula de salut a zilei este: ,,Hristos s-a înălțat!”, cu răspunsul ,,Adevărat s-a Înălțat!”
Dar Ispasul reprezenta pentru societatea tradițională și un adevărat hotar, fiind un punct terminus pentru anumite lucrări agricole, iar slujbele bisericești din această zi sunt închinate și eroilor neamului românesc, fiind socotit și ca Ziua Eroilor.