Emilia Șercan, o binecunoscuta jurnalista din Capitală care a scris enorm despre plagiate și plagiatori. Mai mult, a determinat, prin mainvestigațiile jurnalistice făcute, să cadă capete mari din multe domenii, începând cu Academia de Poliție București. Este asistent universitar la Universitatea București. În 2017 a plecat cu ochii în lacrimi de la o emisiune TV după ce a recunoscut că a făcut și ea un compromis. Detectivul numărul unu din România la doctorate plagiate. Amenințată cu moartea după ce a dat în vileag plagiatul unui șef din Poliție.
Reproducem inteviul acordat ziarului ,,Cațavencii” apărut in 15 sept. 2021.
Cristian Teodorescu: De ce afli tu mai întîi, pe persoană fizică, ceea ce ar trebui să știe comitetele și comițiile care se ocupă de onorabilitatea doctoratelor?
Emilia Șercan: Aflu eu pentru că, aparent, sînt printre puținele persoane interesate de ceea se ascunde prin tezele de doctorat. Și tot aparent, spre deosebire de comitetele și comițiile care au acordat cu maximă generozitate niște titluri de doctor, eu chiar citesc tezele pe care pun mîna. Probabil acesta e și motivul pentru care descopăr teze de doctorat plagiate, ceea ce comitetele și comițiile abilitate nu au făcut, deși au fost plătite ca să filtreze maculatura și plagiatul. Și mai există un motiv pentru care aflu lucrurile murdare din tezele de doctorat ale politicienilor sau înalților funcționari publici ai statului: aș putea spune că mi-am dezvoltat un al șaptelea simț cînd vine vorba despre plagiat și plagiatori. Miros imediat unde e rost de un plagiat.
C.T.: Cum ajung la tine cazurile de plagiat?
E.Ș.: Subiectele de plagiat mi le găsesc singură. Am o procedură de a le identifica, una care pînă acum nu a dat greș. Mă uit la profilul public al unei persoane despre care aflu că are titlu de doctor. Dacă acea persoană era politician în perioada în care a făcut doctoratul, sau avea vreo funcție de mare răspundere, sau avea un serviciu extrem de solicitant, de tipul procuror sau judecător, atunci probabilitatea ca teza de doctorat să fie plagiată este foarte mare. Ideea e că pentru a face un doctorat, care presupune un volum enorm de muncă, ai nevoie de timp, nu poți să fii ministru, procuror, polițist, șef de instituție și să faci și un doctorat curat. Efectiv, nu ai cum! Apoi, mă uit la facultatea și universitatea unde o persoană a făcut doctoratul. Dacă e o universitate militară, probabilitatea de plagiat este și mai mare. Și, nu în ultimul rînd, mă uit la CV-ul acelei persoane, să văd ce facultate a terminat, ce masterat și dacă este colecționară de cursuri făcute pe la Colegiul Național de Apărare de la Universitatea Națională de Apărare, la Colegiul Național de Informații de la Academia SRI sau la Colegiul de Afaceri Interne de la Academia de Poliție. Dacă a bifat și vreun curs de ăsta, atunci șansele ca teza de doctorat să fie plagiată urcă în aprecierea mea spre 90-95%. Ce trebuie să mai fac e să am acces la teză și să mă pun pe verificat. Pot să vă fac și o mărturisire: atunci cînd am aplicat această procedură am avut rată de succes de 100%.
C.T.: Cum s-a ajuns la această ticăloșire a doctoratului care a devenit cîmp tactic pentru hoții?
E.Ș.: S-a ajuns în această situație prin foarte multă complicitate construită în timp. În primul rînd, este vorba despre complicitatea mediului academic, care a acceptat ca tot felul de mediocri și analfabeți funcțional să primească titluri nemeritate, iar apoi este vorba despre complicitatea clasei politice, care atunci cînd a înțeles că stă pe o bombă cu ceas din cauza numărului mare de politicieni cu doctorate plagiate, a încercat și încă încearcă din răsputeri să îngroape verificarea și sancționarea plagiatorilor.
C.T.: Să cadă cerul pe mine cînd am auzit că un polițist, care ar trebui să ne apere de hoți, te-a amenințat cu moartea fiindcă i-ai dat de gol șeful că a furat din greu la lucrarea de doctorat. Ce ți-ai zis atunci?
E.Ș.: A fost unul dintre cele mai grele momente din viața mea. Este înspăimîntător să te gîndești că cineva a orchestrat o amenințare, că a ticluit un plan pe care l-a și pus în practică, pentru că amenințarea s-a produs. Nici nu vreau să mă gîndesc cum ar fi fost dacă nu plănuiau amenințarea, ci plănuiau agresarea mea sau mai rău de atît. Oricum, șocul a fost foarte mare să aflu că cei care au pus la cale totul erau rectorul în funcție al Academiei de Poliție, chestorul Adrian Iacob, și prorectorul cu grad de comisar-șef, Mihail Marcoci.
C.T.: De ce se bucură de înaltă protecție ministrul Educației, deși încearcă să-i spele pe plagiatori?
E.Ș.: Protecția de care se bucură Sorin Cîmpeanu este protecția sistemului. Dacă ne uităm în CV-ul lui, înțelegem că omul ăsta s-a zbătut, a dat din coate ca să fie acceptat de sistem, să fie parte a sistemului. A făcut Colegiul Național de Informații de la Academia SRI, a făcut Colegiul Național de Apărare de la Universitatea Națională de Apărare, este mason. Însă dincolo de toate astea, Sorin Cîmpeanu și-a asumat rolul de apărător al plagiatorilor și al plagiatelor, iar lucrul acesta l-a validat. Tot ce a făcut ca ministru al Educației, și în primul mandat, și acum, în cel de-al doilea, a făcut pentru salvarea „onoarei“ plagiatorilor. În 2014 a inițiat ordonanța de urgență prin care un doctor putea să renunțe la titlul științific, însă această manevră juridică nu i-a mers, pentru că a fost declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională a României. Acum două luni a inițiat un proiect de ordin de ministru pentru a modifica Regulamentul de funcționare a CNATDCU, prin care îngreuna, ba chiar anula în unele situații posibilitatea de verificare a unei sesizări de plagiat. Acel ordin a fost retras în ultimul moment după ce președintele Iohannis a intervenit în urma unei scrisori publice semnate de peste 800 de profesori universitari și membri ai societății civile. După această înfrîngere, Cîmpeanu a venit cu o altă monstruozitate legislativă, tot un proiect de ordin de ministru, prin care obligă universitățile să-și verifice singure doctoratele acordate între 1990 și 2016, dar fără să impună o procedură comună și unitară pentru tot mediul academic. Așa că o teză în îmbunătățiri funciare susținută la București nu va fi verificată după aceleași proceduri ca o teză susținută la Iași, Cluj sau Timișoara. E ca și cum statul vine și zice: de azi înainte, o persoană bănuită că a furat face singură ancheta după cum poftește.
C.T.: Coordonatorii de doctorate plagiate nu pățesc nimic, deși, din două, una – ori sînt proști, ori fac pe proștii. Cine-i spală pe ăștia?
E.Ș.: În mod categoric, coordonatorii de doctorat care au girat teze de doctorat plagiate sînt mult mai vinovați decît doctoranzii lor pentru că ei ar fi trebuit să sesizeze că unele lucrări au probleme și să nu le permită acelor doctoranzi să intre în susținerea publică. Acești îndrumători de doctorat ar trebui să suporte consecințe mai drastice decît foștii lor studenți, însă pînă acum nici un conducător de doctorat nu a rămas fără dreptul de îndrumare. Întotdeauna i-a protejat sistemul. Cel puțin în cazurile despre care am scris eu pînă acum, îndrumătorii de doctorate plagiate fie au ieșit la pensie, fie s-au retras din școala doctorală. Cel mai recent caz este cel al ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, căruia Universitatea „Ovidius“ din Constanța nu i-a mai prelungit contractul pentru că a împlinit 65 de ani. CNATDCU i-a invalidat lui Teodosie nouă teze de doctorat pe care acesta le-a coordonat, pe motiv de plagiat sau de calitate foarte slabă a lucrării. Nu una, nu două, nu trei, nouă! Iar pînă nu a ieșit scandal public lucrurile au fost tolerate și de universitate, dar și de CNATDCU.
C.T.: Cum de au apărut școli doctorale la universități puțin zis dubioase?
E.Ș.: Școli doctorale în universități dubioase au apărut prin aceeași complicitate a mediului academic cu clasa politică. În România, finanțarea universităților se face per student. Ministerul Educației alocă unei universități pentru un student de la doctorat o sumă care poate fi de minimum cinci ori mai mare față de cea alocată pentru un student de licență și de maximum șapte ori mai mare. E vorba, deci, despre mulți bani. Un doctorand face cît cinci studenți de la licență. De asta universitățile au tot interesul să aibă școli doctorale și cît mai mulți doctoranzi, pentru că astfel primesc mai mulți bani de la stat.
C.T.: Politicienii, care depind de votul cetățeanului, cum de-și permit să sfideze opinia publică atunci cînd sînt prinși cu plagiatul? Sau știu că n-o sfidează?
E.Ș.: În România, tonul nesimțirii și al sfidării publice a fost dat de Victor Ponta în 2012, care, atunci cînd a fost prins cu plagiatul în teza de doctorat, a schimbat legi și a demolat instituții doar ca să nu își dea demisia și să rămînă în continuare premier. După Ponta, nimeni nu a mai demisionat atunci cînd a fost prins că a plagiat. În alte țări, demisia de onoare a politicienilor a fost și este regula. Președintele Ungariei, Pál Schmitt, a demisionat în 2011, cînd a fost prins că a plagiat în teza de doctorat, la fel și în Germania, unde ministrul Apărării, Karl-Theodore zu Guttenberg, a plecat din funcție în 2012, sau cel al Educației, Annette Schavan, în 2013. Evident, sînt multe alte cazuri din străinătate mult mai recente, însă le-am dat pe acestea pentru că au fost foarte mediatizate la nivel internațional.
C.T.: Inși care dau toate semnele posibile că sînt analfabeți funcțional sînt primiți la doctorat, apoi îl și iau. Ce păzesc comisiile care ar trebui să-i oprească la barieră?
E.Ș.: În mod evident, o comisie care girează un plagiat nu păzește nimic și e complice cu plagiatorul. Îmi amintesc de susținerea publică a doctoratului de către fostul ministru al Educației Liviu Pop la Academia de Poliție, la care am asistat acum trei ani. Comisia de referenți îi împărțea lui Pop laude și felicitări, și îi recomanda să își publice teza, considerînd că e o lucrare valoroasă. Asta s-a întîmplat pînă în momentul în care am intervenit eu și am spus că teza este plagiată și că are deficiențe de concepție și structură. Acea comisie și-a retras în doar zece minute elogiile și a decis să nu-i mai acorde lui Liviu Pop titlul de doctor, admițînd că ceea ce am spus este corect. Problema este că eu nu mă pot multiplica astfel încît să particip la cît mai multe susțineri, iar referenții din aceste comisii, care sînt remunerați pentru această activitate, trebuie să își facă munca onest.
(foto: Catavencii si Facebook)
