,,Jocul s-a inchis” – Ciprian MIHALI

Profesorul universitar Ciprian Mihali de la Universitatea Babeş-Bolyai, fost ambasador al României, a  aratat recent că prin “alianţa PSD-PNL” se definitivează o preluare integrală a statului român de către o “oligarhie organizată în ambele direcţii posibile”. Potrivit fostului ambasador, miza formării acestei alianţei este “puterea pe termen lung” şi “jocul democratic” din România.

“Alternanţa la guvernare pentru şapte ani înseamnă că, de acum, în modul cel mai explicit cu putinţă, alegerile nu contează. Spun explicit, pentru că ele nu au contat nici până acum, această structură transpartinică de acaparare a statului a funcţionat de la nivelele 2 şi 3 în jos: priviţi doar cum îşi schimbă partidele secretarii de stat sau directorii în ministere, primarii, consilierii, şefii de agenţii, pentru a înţelege că ideologia şi ‘programul de guvernare’ sunt lucrurile cele mai neînsemnate. Aceiaşi oameni vor rămâne la putere, indiferent de partid şi de postul pe care îl ocupă”, a precizat Mihali, pe pagina sa de Facebook.

Totodată, profesorul a mai afirmat că, în prezent, ce se întâmplă la Cotroceni, adică “în vârful piramidei”, este o “parafare” a ceea ce se petrece la nivelurile inferioare ale puterii de cel puţin zece ani încoace: o stabilizare a oamenilor, funcţiilor şi posturilor, care să nu poată fi tulburată de niciun fel de alegeri, de alianţe politice sau de neaveniţi în “politica mare”. O alianţă indestructibilă între politic, financiar, mediatic şi informaţional.

În continuare, redăm postarea integrală a fostului ambasador Ciprian MIHALI:

,,Jocul care s-a închis.

Aş vrea să pot scrie cândva un text în care să pot argumenta că odată cu alianţa PSD-PNL se definitivează (nu ştim pentru cât timp) o preluare integrală a statului român, a tuturor ierarhiilor sale, a tuturor relaţiilor sale de putere şi a tuturor resurselor acestei ţări, de către o oligarhie organizată în ambele direcţii posibile, de sus în jos şi de jos în sus.

Faptul că acum PSD şi PNL se aliază formând o majoritate zdrobitoare împotrivă unei opoziţii firave pentru anihilarea căreia nu e nevoie de acest arsenal dovedeşte că miza nu e opoziţia, ci putere, toată puterea şi pe termen lung. Iar “soluţia” alternanţei la conducerea guvernului – care nu va funcţiona, evident, dincolo de cel mult un schimb de roluri – este, de fapt, soluţia închiderii jocului, a oricărui joc, inclusiv a jocului democratic.

Alternanţa la guvernare pentru şapte ani înseamnă că, de acum, în modul cel mai explicit cu putinţă, alegerile nu contează. Spun explicit, pentru că ele nu au contat nici până acum, această structură transpartinică de acaparare a statului a funcţionat de la nivelele 2 şi 3 în jos: priviţi doar cum îşi schimbă partidele secretarii de stat sau directorii în ministere, primarii, consilierii, şefii de agenţii, pentru a înţelege că ideologia şi “programul de guvernare” sunt lucrurile cele mai neînsemnate. Aceiaşi oameni vor rămâne la putere, indiferent de partid şi de postul pe care îl ocupă. Ei sunt deja acolo de ani buni, doar că nu i-am remarcat noi. Obiectivul declarat cu o alianţă pe şapte ani este de a reduce la minimum imprevizibilul provocat de nişte alegeri, adică de a forţa orice formă de opoziţie la un procent neînsemnat. Iar alegerile din decembrie 2020 tocmai asta au dovedit, anume că opoziţia poate fi redusă la cel mult 25%, adică, da, la ceva neînsemnat.

Azi, doar se parafează la Cotroceni, adică în vârful piramidei, ceea ce se petrece la nivelurile inferioare ale puterii de cel puţin zece ani încoace: o stabilizare a oamenilor, funcţiilor şi posturilor, care să nu poată fi tulburată de niciun fel de alegeri, de alianţe politice sau de neaveniţi în “politica mare”. O alianţă indestructibilă între politic, financiar, mediatic şi informaţional.

Ce ne rămâne de făcut? Să aşteptăm ca acest “stat eşuat” (expresia preluată de la Klaus Iohannis) să implodeze tot mai des înseamnă să aşteptăm să murim la întâmplare unii dintre noi. A fi stăpân peste un stat eşuat înseamnă a admite că eşecurile lui repetate şi tot mai frecvente vor curma tot mai multe vieţi într-o ordine tot mai aleatorie. Mai înseamnă a admite că mulţi dintre tinerii creativi ai acestei ţări vor continua să părăsească ţara, pentru că la un moment dat devine greu să-ţi legi succesul personal de un eşec statal şi societal, oricât de bine ţi-ar merge în privat. Mai poate să însemne că vor fi mulţi cei atraşi de mirajul acestei puteri non-ideologice: practic, nu mai contează că eşti de dreapta sau de stânga, că eşti credincios sau nu, că ai convingeri sau nu.

Dacă ai înţeles cum funcţionează puterea şi admiţi jocurile ei lipsite de convingeri şi morală, dar mai ales dacă cunoşti pe cineva în sistem şi eşti gata să plăteşti pentru asta, eşti binevenit, statul are nevoie de tine. Performanţa şi competenţa nu au fost niciodată nişte criterii de selecţie la stat, doar ştim asta de multă vreme.

Dacă nu ai înţeles şi dacă nu eşti gata să intri în acest joc, pentru că ai principii sau valori, atunci ai alte căi: mişcările civice, organizaţiile non-guvernamentale, activismul social, intervenţiile punctuale în comunitate ori, de ce nu, citadela bine păzită a egoismului hedonist. În fond, putem suprima din vieţile noastre orice legătură cu puterea, putem reduce la minimum contactul cu această oligarhie înstăpânită peste România, să ne bucurăm de salarii bune, excursii frumoase, filme interesante, drumeţii pe dealuri înverzite, tehnici de dezvoltare individuală, yoga, mindfulness, ori traininguri de team-building cu firmă.

Măcar de un lucru să fim vindecaţi: să nu ne mai facem iluzii ca la Ordonanţa 13 sau la 10 August. Să nu cerem dreptate după Colectiv. După cum vedem cu toţii, cei de la care aşteptam să judece s-au înfrăţit azi cu cei care trebuiau să fie judecaţi. Lucrurile sunt aşa şi e greu să le schimbăm. Să ne apărăm drepturile individuale şi să ne căutăm fericirea dincoace de idealurile de dreptate socială ori de democraţie. Acestea ne-au ajutat să creştem, am avut nevoie de ele, dar lumea românească merge altfel acum.

Cine să mai iasă în stradă şi împotriva cui, împotriva a ce? Va trebui doar să ne ferim de pericolele cele mari care vin, în raport cu care corupţia endemică s-ar putea să ni se pară, cum altfel, doar răul cel mai mic.”

Recommended For You