Văd zilele acestea că prin oraș se instalează, pe stâlpi, panouri luminoase pentru sărbători. Genul acela de forme de tot felul, care luminează multicolor, în preajma sărbătorilor de iarnă. Mai multe prin centru, mai rare pe șoselele de la margine. Rolul lor este, cică, să creeze o atmosferă mai plăcută în oraș, să simtă tot buhușeanul că este sărbătoare. Vorba aia, vine Crăciunul și vor începe să sune clopoțeii de plugușor… Dacă covidul ne lasă.
Nu știu exact numărul acestor panouri luminoase, dar nici n-are vreo importanță atît timp cât ele nu pot lumina nici măcar sufletul unui singur om. Văzând strădania muncitorilor care le montează pe stâlpi, folosind o mașină cu braț extensibil nacelă, chiar mă întreb dacă merită efortul. Ideea în sine este bună, primăria cheltuind niște bani pentru asta. Dar oamenilor le mai pasă de luminițele astea? Înclin să cred, deși mi-aș dori să mă înșel, că multor buhușeni nici nu le pasă atăt timp cât grijile și problemele traiului lor zilnic îi fac să poarte capul în jos. Veștile privind scumpirile de sărbători taie elanul prezumtiv inefabil, atât cât mai este și ăla. Iar ultimii doi ani au contribuit , din păcate, la accentuarea sentimentelor negative. Eu doar citez studiile de psihologie făcute de specialiști. Deci, cine să se mai extazieze la niște becuri colorate? Poate copii cu muci la nas, deși sunt cam puțini și stau cu nasul în smartfon.
Altădată Buhușiul era un târg fără prea multe lumini și sclipiri multicolore. Nu era moda cu montatul beculețelor pe stâlpi în preajma sărbătorilor de iarnă. Deși nu erau străzile prea iluminate ca acum, oamenii aveau lumina în suflet. Bucuria se vedea pe fața lor, iar comportamentul omenos era o lege nescrisă, dar respectată de toți. Buhușiul avea oamenii mulțumiți, familiile erau familii, iar sărbătorile găseau, pe foarte mulți dintre ei, cu mesele îmbelșugate din puținul acelor vremuri comuniste. Iar cine a trăit anii 70 știe la ce mă refer.
Astăzi, după ce ne-am câștigat libertatea, avem mai multă bucurie în suflete și poate nu o văd eu? Nu am stat să întreb fiecare buhușean în parte, dar îmi este de ajuns să ies pe stradă și să văd cum stau lucrurile. Simplu, necoafate, fără fard sau sclipici, fără luminițe, Buhușiul real, frust. Fiecare este pentru el, pentru cel mult familia sa, prietenul nu te mai cunoaște decât dacă are vreun interes.
Eu, dacă aș fi fost primar, aș fi renunțat la salariul de primar pe decembrie, viceprimarul la fel, iar pe consilierii locali i-aș fi rugat să renunțe benevol la două indemnizații, că nu mor de foame. Si nu mai cheltuiam banii pe luminite. Cu banii strânși astfel, aș fi făcut un brad de Craciun în colonia Bistriței, la copii ăia nevoiași. L-aș aduce și pe Moș Crăciun să discute,tête-à-tête, cu ei. Puzderia aia de puradei s-ar bucura enorm să atingă barba moșului, iar mamele lor, multe fără serviciu, ar iradia de bucurie. Doar așa ar putea primăria să aprindă lumina bucuriei în sufletul unor buhușeni. Rețeta e simplă, trebuie doar pusă în aplicare. Pentru alții cred că sunt alte metode, despre care vom mai scrie.
