În Duminica a XXVII-a după Rusalii, pericopa evanghelică de la Luca 13, 10-17 ne prezintă vindecarea unei femei care de 18 ani avea un duh de neputință fiind legată de diavol să nu poată vedea frumusețea bolții cerului sau strălucirea soarelui. Nu ne sunt precizate în textul evanghelic vârsta și numele acestei femei, ci doar vindecarea uimitoare în zi de Sâmbătă, prin punerea mâinilor Mântuitorului.
În pericopa evanghelică a zilei de astăzi, IPS Părinte Arhiepiscop Ioachim ne prezintă esența învățămintelor care trebuiesc însușite de credincioșii de rând. Cuvintele sale, prezentate mai jos, ar trebui să ne dea de gândit mai mult în contextul în care zilnic suntem tentați de zgomotoasa lume, fără a mai privi cu atenție în sufletul nostru.
,,Deși textul Evangheliei de astăzi este scurt, el reprezintă în rezumat învățăturile profunde ale Mântuitorului Iisus Hristos împărtășite ucenicilor pe Muntele Măslinilor. În pericopa evanghelică a acestei duminici suntem învățați despre rugăciunea înălțată în taină către Dumnezeu, despre asumarea întru răbdare a neputințelor, despre diferența dintre cele două Testamente și superioritatea Legii celei Noi, invitându-ne, de asemenea, să privim retrospectiv în viața noastră, analizându-ne gândurile, fățărnicia, neputința. Această pericopă evanghelică este așezată în perioada de pocăință a postului Nașterii Domnului pentru că cele 40 de zile de nevoință semnifică timpul petrecut de umanitate în așteptarea întrupării Fiului lui Dumnezeu, iar această așteptare a lumii aflate sub robia păcatului este simbolizată în pericopa evanghelică tocmai de chipul smerit și aflat sub stăpânirea duhului de neputință al femeii gârbove. Totodată, în mod personal, fiecare dintre noi se poate identifica cu femeia gârbovă în încercarea de a ne recunoaște neputințele și a ne asuma destinul propriei neascultări, purtând pe umerii ființei povara păcatelor personale și ducându-ne sarcina legăturii în care răul ne ține prizonieri. Întrebarea la care astăzi suntem chemați să răspundem se referă la cât de verticale mai sunt convingerile noastre în raport cu Dumnezeu, cât de umili mai suntem în fața Lui și cât de corect înțelegem această stare duhovnicească și cât de mult ne mai dorim să fim următori ai Lui, cât de demni mai putem privi chipul blajin al lui Hristos.”
Acesta e motivul pentru care creștinii, prezenți la biserică în mod regulat, au șanse ca într-o zi „banală” de sărbătoare să se bucure de această dezvelire a realității. Deși putem să trăim în Biserică înconjurați de tot felul de iluzii, de pildă iluzia propriei dreptăți, iluzia credinței și practicii corecte, într-o viață întreagă de om se ivește cândva momentul schimbării. El poate veni după decenii de participare la viața comunitară: femeia amintită în Evanghelie a primit vindecarea după optsprezece ani. Dar credința că Dumnezeu nu ne lasă de-a pururea în propriile dureri, fizice ori sufletești, nu are cum să rămână fără ecou înaintea Celui Atotbun.
