Cu ocazia lansarii volumului de poezie ,,eu scriu ca sa generez existanta” al poetului buhusean Ion Tudor Iovian l-am rugat pe conf. dr. Adrian Jicu, profesor de litere la Universitatea Vasile Alecsandri Bacau, sa ne scrie o cateva rinduri despre poezia lui Iovian. Va lasam dvs. placerea lecturarii descifrarii versurilor poetului introvertit.
Poezia ca (unică) Realitate (partea I)
Debutul lui Iovian stă sub semnul unor spaime atavice, pe care autorul le contabilizează hipnotic, creând un imaginar al suferinței, vrednic de pseudonimul ales. Ivanul devenit Iovian sugerează asumarea condiției tragice a individului bântuit de teroarea istoriei și a existenței, pe care o percepe angoasant, cu o hipersensibilitate vecină cu disperarea. Sfârșitul zilei este un poem relevant pentru înțelegerea acestor zvârcoliri ale unui eu sufocat de presentimentul întâlnirii inevitable cu suferința: „cu noaptea/ vor ieși străvechile spaime din mobile gălăgioase/ din crăpăturile pereților/ drapate în sânge și var// și cum ai putea să întârzii clipa când te vor strânge de gât/ și te vor lua în robie”.
Mult lăudata Pădure de pini (1983) e o plachetă puternică, în care Ion Tudor Iovian scrie o poezie-refugiu, o poezie-debuşeu. El creează un imaginar poetic consistent, personal, străduindu-se să evadeze din prozaicul existenței: „eu vă vorbesc despre castanii din Gara de Est/ care nu mai există – sunt silit să recunosc asta – / care n-au existat vreodată// şi totuşi pe ei vi-i arăt” (castanii din Gara de Est). Imaginea de „enfant maudit”, despre care s-a tot vorbit, e doar o poză a unui suflet înclinat deocamdată spre contemplaţie. Iovian e mai degrabă un copil bătrân, cu organ special pentru înţelegerea lumii. Ne surprind aici maturitatea viziunii şi un accentuat presentiment al trecerii: „n-aş fi crezut că-n trup/ zi şi noapte/ cu îndărătnicie şi aproape fără să bagi de seamă/ creşte o armură de fier…” (bandaj)
Că Ion Tudor Iovian e dintr-o stirpe poetică aparte ne-o confirmă următorul volum, Presiunea luminii (1987), în care autorul face „exerciţii de existenţă”, negăsind răspuns la problema singurătăţii apăsătoare: „la capătul firului – acelaşi «AŢI GREŞIT NUMĂRUL!» (încercare de conversaţie). Invocându-l pe Baudelaire, poetul îşi radicalizează discursul şi respinge aparenţa fardată a lumii: „cu cuţitul de bucătărie/ ai fi vrut să răzui fardul realităţii până la os/ acolo unde bănui că e/ rază şi rouă şi cântec” (doar o înfiorare între cuvinte). Profesând o poetică a autenticităţii, a denudării realităţii, el nu (se) menajează şi aşterne „pe zăpada pufoasă a foii de scris” versuri colţuroase, de o vigoare memorabilă: „dar dragostea mea e o durere/ care îşi trage sârma ghimpată prin carne” (dragostea mea). Problematica dominantă a cărţii o constituie însă anticiparea morţii, textele de vârf fiind scrinul şi târziu în cer şi pe pământ: „şi alte stele ne-au ispitit/ însă ochiul nostru le căuta pe celelalte sub care ne-am născut/ şi am iubit/ şi ne-au aprins mai tare dorul de stelele noastre/ de tristeţea noastră frumoasă/ şi ştim/ că lumea n-a început cu noi dar sfârşeşte cu noi/ şi cu acest pâlc de zarzări uitat în memorie”.
După-amiază cu scaun gol (1995) anunţă, încă din titlu, o schimbare de registru evidentă în poemul goliciune, unde sentimentul inutilităţii este atotstăpânitor: „şi sunt-omul lucru/ care sfârşeşte istovit între lucruri/ lucruri dintr-un trecut care n-a fost nu a fi”. Zbătându-se „între durerea de-a fi şi bucuria destrămării”, Iovian trăieşte într-un dublu registru, existenţa fiindu-i permanent ameninţată de faţa hâdă a realităţii: „Prin firele electrice se insinuează vicleană neiertătoare/ realitatea (dimineaţa). Recurgând tot mai des la intertext, poetul se păstrează însă în limitele propriei originalităţi, neuitând nicio clipă de „ACEASTĂ LUME/ cu măruntaiele scoase cârpită ici acolo” (domnul Baudelaire serveşte). El se află într-o căutare a inocenţei pierdute, singura soluţie fiind poezia, „mica vicioasă poezie”, sintagmă ce sintetizează o întreagă poetică, cum aflăm din textul omonim: „dar eu rămân – // şi voi trage cu cangea din ape trupurile umflate ale poeţilor/ care te-au cunoscut/ în aceleaşi cafenele şi pensiuni/ şi totuşi altele”.
O mutație vizibilă aduce Şoricelul Kafka pe foaia de hârtie (mica vicioasă poezia), volum memorabil, apărut într-un context prea puţin favorabil, la o editură obscură din Botoşani. Păstrând coordonatele cărţii precedente, autorul le ridică la nivel de obsesie, adâncind trăirea poetică, pe care o transformă într-o viziune coşmarescă: „la ce bun să fii lucid într-o lume care oricum o să crape/ dacă nu azi atunci mâine// la ce bun/ să fii nebun cu acte în regulă/ între atâţia/ nebuni/ care umblă liberi pe rotile/ prin paradisul tău Doamne” („bun venit în coşmarul meu”). Optzecist în anii ’90, Iovian îşi depăşeşte colegii de generaţie. Scriitorul şi-a însuşit datele postmodernismului, dar nu prin asimilare, ci prin distanţare, printr-o revoltă vehementă, ostentativă: „noi nu dăm din mână/ nu spunem adio/ celor care s-au intoxicat deja cu poezia gravidă de intelect/ cu poezia plângăreaţă/ a celor ce sug esenţa a cincea direct din cer/ (…) noi vrem să vă stăm în gât în veacul vecilor/ noi vrem să fim/ junghiul care vă face viaţa amară/ şi vă aminteşte că aţi murit de tot/ că salvare n-aveţi şi din voi/ n-o să rămână/ nicăieri nicio urmă” (pregătiri de război într-o după-amiază pe la 5 la „una mică”).
Introvertitul Iovian din primele volume lasă aici locul unui profet biciuitor, care mărturiseşte, cu o sinceritate de o simplitate năucitoare, resorturile creației sale: „dar eu scriu/ ca să generez existenţă/ pentru mine/ pentru tine/ pentru celălalt” (eu scriu ca să generez existenţă). Treptat, poezia sa se transformă în metapoezie. Muşcat de şoricelul Kafka (recte demonul poeziei autentice), Ion Tudor Iovian vede Idei (poetice) ajungând să „lase poemul/ să sângereze/ cu venele tăiate în zăpadă”. El îşi avertizează cititorului asupra seducţiei stranii pe care o exercită scrisul său: „mâini-căngi se strecoară hoţeşte/ dintre măruntaiele acestui poem/ către gâtul tău/ cititorule mon amour mon ennemi mon semblable/ gata să te înhaţe şi să te bage în malaxorul poeziei postmoderne”. E o viziune macabră, amintind de tablourile lui Hieronymus Bosch, prin care poetul vrea să şocheze. Poezia nu ameninţă doar cititorul, ci și autorul, „scăpând de sub control”. La I. T. Iovian nu scriitorul îşi controlează textul, ci textul îşi locuieşte autorul, stăpânindu-l, sleindu-l, posedându-l.
