Conf. dr. Adrian Jicu, Universitatea Bacau, ne traseaza cateva repere despre volumul de poezie care se va lansa astazi la Centrul de Cultura George Apostu din Bacau.
,,Unul dintre marii nedreptățiți ai generației 80 este Ion Tudor Iovian, un scriitor remarcabil, pentru care poezia înseamnă totul. Retras în provincia provinciei, la Buhuși, departe de Centrul unde se fac și se desfac ierarhiile, el a continuat să scrie nesmintit, convins că doar așa poate trăi. Ne-o dovedește (și) recenta antologie „eu scriu ca să generez existență”, apărută acum câteva zile, în colecția „Exit” a Editurii „Junimea”.” spune Adrian Jicu intr-o postare pe pagina sa. In completarea ideii sale adaugam tot rindurile scrise pentru Gazeta de Buhusi, in exclusivitate., redate mai jos.
,,Ca orice antologie, eu scriu ca să generez existență nu e doar o selecție de texte reprezentative, ci și un autoportret. Unul relevant atât prin prezențe, cât și prin absențe. Pentru că întrebarea esențială (și dureroasă) este ce păstrezi și ce elimini, într-o asemenea carte procustiană, care te silește să rupi din tine… Operația trebuie să fi fost dureroasă, aidoma unei amputări. „Trup sfânt și hrană sieși/ Hagi rupea din el…” Cam asta face și Ion Tudor Iovian, autor pentru care scrisul poeziei e din categoria totul sau nimic. Un act autodevorator, fără rest. Iar pentru asta, Iov(ian) nu ezită să-și înfrunte demonii, să-și strige convingerile, să-și destăinuie temerile. Să-și răzuiască bubele (poetice) asemenea omologului biblic, convins că el are dreptate și nu ceilalți, care îi strigă arogant-batjocoritor să se lepede fără regrete de credința în poezie. Însă Iov(ian) alege să înfrunte Răul, cu o voluptate & îndârjire autodistructive, cum doar în poezia Angelei Marinescu am mai întâlnit.
eu scriu ca să generez existență e și un credo. Un răspuns orgolios și polemic dat celor care tratează poezia ca simplu act mimetic sau ca teren pentru felurite experimente. Puțini sunt cei care, în literatura ultimelor decenii, să fi crezut cu atâta tărie în puterile metanoice ale poeziei. Îmi vin în minte doar Mariana Marin, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, iar dintre cei mai tineri Radu Vancu și Claudiu Komartin. Ei bine, Ion Tudor Iovian nu doar crede în capacitatea poeziei de a ne transfigura, ci și în forța ei demiurgică. În Poezie ca unică Realitate, nu în poezie ca altă realitate.”
foto: Adrian Jicu
