Este o tema de meditatie, o introspectie necesara si obligatorie a nostra catre noi. A privi in sufletul nostru, cu detasare, cu intelepctiune, dar si cu emotia blindetii – iata calitatile pe care trebuie sa le avem pentru a patrunde mai departe in nepatruns.
O propunere de lectura intr-o lume zbuciumata, bulversata, intoasa pe dos. O propunere de intoarcere la noi insine. E o provocare care merita traita doar si prin prisma unui simplu joc cu fatete multilaterale, unele cunoscute, altele asteptind sa fie deslusite.
„Dacă eterna revenire este povara cea mai grea, atunci, vieţile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea uşurătăţii lor. Dar este, într-adevăr, greutatea cumplită şi uşurătatea frumoasă? Povara cea mai grea ne striveşte, ne face să ne încovoiem sub ea, ne lipeşte de pământ. Dar, în poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia doreşte să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc. Aşadar, cea mai grea povară este, în acelaşi timp, imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu cât mai grea e povara, cu atât mai apropiată de pământ e viaţa noastră, şi cu atât e mai reală şi mai adevărată. În schimb, absenţa totală a poverii face ca fiinţa umană să devină mai uşoară ca aerul, să zboare spre înălţimi, să se îndepărteze de pământ, de fiinţa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mişcările sale să fie deopotrivă libere şi nesemnificative. Şi-atunci, ce să alegem? Greutatea sau uşurătatea?“ – spune Milan Kundera in cartea sa.
