Mă recunoști, mă musiu…!?

Ion Luca Caragiale este numele marelui dramaturg român născut la mahalaua Ploieștiului, în ziua de 30 ianuarie 1852. Autor a numeroase schițe și povestiri pe care le-am citi cu mare drag în anii de școală, Caragiale este mereu actual. Românii anilor 2020 (deci și buhușenii) nu s-au schimbat prea mult la caracter față de cei de acum un veac. (E frumos când îi vezi pe alții, nu?) Moravurile ușoare au rămas, iar prostia domină în continuare, cu tupeu, peste bunul simț care dă bir cu fugiții. Unde? numai el știe! Cert este că efectele le vedem cu toții, dar marea majoritate a oamenilor ori tace, ori nu înțelege, ori acceptă fără crâcnire. Mulți poate s-au săturat și-au luat drumul pribegiei prin alte țări, văzând că ,,acolo se poate” iar la noi nu. Păi de ce?

Caragiale a surprins, în lucrările sale, tipurile de caractere umane de tot felul. Ajunge să te uiți la unii sau alții și parcă-l vezi pe Trahanache sau pe Farfuridi. Rica Venturiano este pe aproape, să nu credeți că a plecat dintre noi. La caracterul său, mă refer, nu la personajul propriu-zis.

Nea Iancu spunea că ,,„…nimic nu-i arde pe ticăloşi mai mult decât râsul” – și așa și este, pentru că atunci când subliniezi defectele oamenilor care ne conduc este ca și cum i-ai dezbrăca de haine pentru a se vedea mai clar ,,nudul gol”. Pentru că deciziile celor care ne conduc ne afectează, nu deciziile personale ale oamenilor obișnuiți.

Recunosc că uneori, poate, sunt un pic malițios atunci când scriu la adresa unora sau altora. Dar fără această mică doză de obrăznicie nu cred c-aș reuși să ,,creionez” (din tastaură, evident!) așa de bine caracterele celor care ne conduc aici, la Buhuși. Maică, și ce caractere sunt, unul și unul. Poate n-ați sesizat, dar unele faze din ședințele de Consiliu Local sunt exact ca în piesele dramaturgului nostru celebrat azi. Una, recentă, chiar am publicat-o aici.

Și mai știu că limba asta șfichiută am simțit-o pe pielea mea, în anii de școală, când la limba română aveam ca profesori pe Petru Armașu (gimnaziu) și pe Stela Dumitroaia (liceu). Fie-le țărâna ușoară, că mult bine mi-au făcut. La vremea respectivă poate nu-mi convenea tot ce ziceu ei, dar îmi dădeam seama că aveau dreptate. Și tăceam și făceam. Iar respectul pentru profesor era enorm în acei ani – anii ”80. Respectul era manifestat si prin dorința de a învăța și citi. În marea majoritarte a cazurilor, că doar nu eram eu cheia bisericii…

Ce m-a învățat neica Iancu? să recunosc dintr-o privire impostura, ipocrizia, fripturismul, avariția, minciuna, trădarea și multe alte asemenea ,,calități”.

Căci, vorba lui Eminescu:

,,Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.”

Hai, pa!