Cică nu tare demult, Leul , Ursul și cu Lupul s-au hotătât să ia prânzul împreună. Și pentru ca să nu bată la ochi, într-o pădure plină de jivine lihnite de foame, au decis că ,,prânzul de lucru” să fie servit la ,,Crâșma de Aur”. Nici nu puteau merge, precum fitecine, în orice speluncă de colț de pădure. Dar nici nu puteau înfuleca, departe de ochii curioșilor, la vreo crâșmă din centrul pădurii, unde e forfotă mare. Mistrețul, mare amator de ,,trufandale de presă”, a aflat fără să vrea: i-a văzut acolo. Dar se pare că treaba asta l-a lăsat indiferent, deoarece n-am văzut nimic publicat pe această speță. De altfel, mi-a spus că ,,Eu am cei șapte ani de-acasă, deci nu-i treaba mistrețului unde beau măgarii!”, făcâd referire evidentă la ei. Dacă el nu vrea să scrie nimic pe tema asta, l-am rugat să-mi povestească. Si ca in orice poveste, orice asemănare cu alte personaje este total întâmplătoare. Așa că povestea este dată mai jos.
Pădurea, se zice, era condusă de Urs, iar aghiotantul său era Lupul. Ursul era învățat să mai bage laba la miere, mai ales de cănd ocupa cel mai înalt fotoliu. Dacă nu curgea, măcar pică, iar dacă nu pică nimic, nu se aprobă până situația nu ,,pică” sau ,,curge”. Lupul, mai fricos din fire, era cam ezitant la început. Dar după o vreme, foamea și obișnuița șefului Urs l-a făcut să fie mai ,,indulgent cu morala” și mai ,,curajos la tupeu”. Vorba ceea ,,Lupul își schimbă părul, dar năravul ba!” Leul era amic vechi cu Ursul, dar era și cumătru cu Lupul. Era cel mai tare din pădure, el făcuse avere în privat. Și nu-i treaba mistrețului cum a făcut Leul averea, ci a altora.
Intr-o zi, iată că cei trei au descălecat aproape de crâșma favorită. Lupul, mai precaut, întreabă pe șeful său, Ursul:
– Șăfule, unde parcăm caii?
– Cum unde? Iaca ici, în dosul copacilor din spatele crâșmei… doar nu ești fraier să-i lași în față, să-mi facă unii poză ca pe autostradă.
– Gata, să trăiți!
– Hai mai repede, băăă! Futu-vă muma-n cur de lighioane bugetare, că mi-e foame de mor, a tras Leul un răget la cei doi.
Lupul, ca un argat sârguincios, a parcat caii și s-a furișat în crâșmă, după șefi, făcând ochii roată să vadă dacă nu-i urmărit cumva. S-o fi simțit că are vre-o muscă pe căciulă, pardon pe blană? Nimic, doar soarele bătea cu putere, iar pădurea era cuprinsă de o letargie specifică prânzului. Și muștele erau în pauză de masă, așa era de cald.
– Ce înfulecăm azi? întreabă Ursul pe Leu, frecându-și labele pofticios.
– Păi, în deschidere, merge o ciorbă de burtă, apoi un felul doi, trei… apoi mai vedem, zice Leul.
– Da, da, zice Lupul, o ciorbă de burtă care mă unge la burtă. Ș-o țuică mică, că-s în patrulare cu calul. Eu, zice lupul într-un moment de sinceritate, mă plâng la toți că n-am timp nici să manînc și că alerg toată ziulica. Să-mi plâgă de milă, fraierii! rânjește Lupul în stilul său mincinos și moralist.
– Să puneți pulpele de miel la cuptor, alea trimise-n dar de la prietenii noștri, dă indicații Ursul către porumbița care scria comanda. Să fie fragede, împănate cu ficăței de pasăre, iar vinul rece, rece… că-i cald afară!
Și uite-așa, ba dă-i c-o ciobă și-o țuică, apoi cu niște friptură de miel stropită cu vin răspopit, iar după asta niște sarmale cu smântână ca la mama acasă, un pui la tavă și cine mai știe ce-a mai văzut gura lor. Alivencile și plăcintele poale-n brâu au venit mai încolo, însoțite de un vin dulce, o busuioacă mieroasă, viță din poala pădurii, că-mi lasă gura apă pe tastatură…
Cu burdihanele pline, cei trei se întrebau unul pe altul cine va plăti.
– Măi Lupule, ia lecții de la mine, plătește tu! spune Ursul. Așa eram și eu pe vremea când eram ca tine, investeam în viitor.
– Șăfule, dar… Lupul se oprește cu vorba, găsind o soluție. Măi cumetre Leu, plătește tu, ești mai bogat că ești privat, încearcă Lupul să scape de răspundere după cum îi e felul. Io abia am venit aghiotant, azi n-am! Am rămas lefter după nunta fetei, nevasta nu mai produce ca altădată, alerg toată ziua ca un câne prin pădure doar-doar prind și eu vre-un protocol.
Leului nu-i vine a crede ce aude – apoi zice:
– Băi, am să vă rup capul! Voi conduceți pădurea asta și vă plângeți că n-aveți bani? Unde-s galbenii pe care-i platesc io la impozite? Pungașilor ce sunteți!
– La șefii de la pădurea Băneasa, coane Leule! strigară Ursul și Lupul în cor.
-Da, da… dar cum facem? zice Leul.
– Păi io propun așa, vine Lupul cu o idee. Consumația de azi o plătești tu, cumetre Leu. Apoi faci factura pentru pieile de oaie și-o trimiți la noi, o plătim de la bugetul pădurii: dacă este de 500 de galbeni, tu o scrii de 1.000, adică bagi și masa de azi. Ai înțeles? Șăful meu o plătește, nu-i bai. Cum a dat 20.000 de galbeni pe 3 banci in padure, poate să dea și 1.000 pe niscaiva pielicele de oaie. Iar ce-am halit nu se vede. Corect, șăfu?
– Măi Lupule, văd că ai început să înveți lecția binișor, bun nănaș mai ai… La vorbele astea, Lupul nu-și mai încăpea în blană de laudele ce, credea el, că primește de la Urs.
– Dar dacă întreabă cineva ce-i cu pieile de oaie? zice Leul.
Ursul stă puțin pe gânduri, apoi zice: Zicem că am luat pielea de pe oile si berbecii care n-au plătit taxele la parcarea din pădure. Hai!
Leul a priceput pe loc, dar Lupul întreabă nedumerit: – Șăfule, dar oile n-au nevoie de parcare, ele stau la târla din marginea pădurii. De ce să plătească taxă?
– Măi da prost mai ești, taci naibii! Dacă noi, Ursul și cu Leul, le zicem oilor că trebuie să plătescă taxă, ele plătesc. ,,Oaia plătește, nu gândește.” – asta e axioma bugetului, fraiere! Gândim noi, noi facem legea în pădure!
Iar lupul tăcu, fericit c-a mai învățat o ,,șmecherie”.
Înainte de plecare din ,,Crâșma de Aur”, Leul întreabă curios:
– Cumetre Lup, de ce-i tot zici ,,șăfule” la Urs?
– Păi cum să-i zic altfel, dacă are facultate? Io am doar patru clase, sunt un Lup pârlit, cu aceleași năravuri de când lumea, răspunde Lupul. Învăț de la Urs, îmi ascut dinții și aștept ziua când alții o să-mi zică și mie ,,șăfule”, că tare-mi mai place…
Și așa s-a făcut: Leul a plătit consumația, iar Ursul și Lupul s-au obligat ca ei să-l răsplătească după regula stabilită. Astfel toată lumea e fericită. Dacă are balta pește și pădurea gologani, de ce n-ar fi și cineva care să-i ia?
MORALA: cine mănîncă o oaie sau două și ciobanul nu zice nimic, atunci vine și mai mănâncă și altele o mie dacă ciobanu-i prost și nu stă la pândă, să păzească oile.
